Freud’s Last Session

Timpul nostru se apropie de sfârșit!

Încă o dezbaterea cu privire la existența lui Dumnezeu? Totul ar suna sec și tendențios dacă în Freud’s Last Session nu ar fi în scenă doi actori magistrali și o posibilă artă de-a argumenta.

Anthony Hopkins s-a bucurat, de-a lungul timpului, de roluri consistente dacă este să ne gândim doar la cel al Papei Benedict al XVI-lea în The Two Popes . Apoi, a fost răsplătit cu premiul Oscar pentru «Cel mai bun actor într-un rol principal» în The Father. Acum, să ai șansa de a-l întrupa pe Sigmund Freud pare firesc pentru un actor cu acreditările sale.

Regizorul Matthew Brown își îngăduie o fantezie intelectuală imaginându-și o întâlnire între C.S. Lewis și Sigmund Freud. Acești doi titani ai gândirii secolului al XX-lea se întâlnesc la casa psihanalistului din Londra la începutul lui septembrie 1939 pentru a discuta despre Dumnezeu, figurile paterne (atât spirituale, cât și biologice) și, bineînțeles, sex. Freud a avut un mod faimos de a aborda teoriile despre sex și, odată ce își aprinde trabucul – o recuzită pe care Freud o tratează la fel de pregnant ca și arma proverbială a lui Cehov – subiectul alungă efectiv dezacordul lor mai captivant asupra credinței.

Uneori un trabuc este doar un trabuc. Și, uneori, este un simbol încărcat într-o conversație imaginară între faimosul „doctor de sex” Sigmund Freud (interpretat de Anthony Hopkins, într-un mod ușor irascibil) și ateul convertit C.S. Lewis (Matthew Goode, care arată mai puțin elegant ca de obicei).

În cea mai mare parte, Freud’s Last Session este o dramă psihologică destul de puternică, deși destul de previzibilă. Amplasat la apariția celui de-al Doilea Război Mondial, Freud’s Last Session relatează scenariul speculativ al unui Sigmund Freud bolnav, aflat la sfârșitul vieții din pricina cancerului. Octogenarul Hopkins a fost distribuit în rolul lui Sigmund Freud într-un scenariu speculativ, care se bazează pe faptul că Freud a avut o întâlnire cu un proeminent profesor de la Oxford, cu puțin timp înainte de moartea sa, în 1939.

Pentru a adăuga presiune cadrului exterior, Freud, care se află în exil la Londra după ce a fugit de persecuția nazistă din Viena, suferă de cancerul care este pe cale să-i pună capăt vieții, iar Neville Chamberlain tocmai a declarat că Anglia este în război cu Germania. În timp ce cei doi bărbați vorbesc, ei sunt întrerupți de o alertă de raid aerian care îl aruncă pe Lewis înapoi în terorile pe care le-a experimentat când era tânăr soldat în tranșeele Primului Război Mondial.

Scenaristul Mark St Germain – adaptând aici hitul său /piesa de teatru din zona off-Broadway cu același titlu – sugerează că academicianul neidentificat a fost C.S. Lewis, romancierul și savantul creștin, recunoscut la nivel mondial pentru Cronicile din Narnia. Astfel, cu un titlu care amintește de Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, actuala peliculă ne arată că rădăcinile sunt ferm ancorate în teatru. Bunăoară, pe parcursul unei seri, cei doi se antrenează într-o amețitoare dezbatere despre existența lui Dumnezeu; Freud (întruchipat de Hopkins) opunându-se ideii, iar devotatul Lewis (Matthew Goode) sprijinind ideea. Scenariul este livrat impecabil de cei doi actori. Matthew Goode se ține de talentul falnic al lui Hopkins, jucându-l pe Lewis ca un erudit ușor nervos. Există câteva momente cu adevărat amuzante și unele dueluri verbale bine concepute între cei doi. Totuși, se resimte ca o înăbușire nevoia de a justifica atât devotamentul lui Lewis, cât și secularismul lui Freud.  Resorturile intime țin de unele traume din trecutul celor doi: experiența lui Lewis din Primul Război Mondial, iar la Freud, o serie de evenimente de doliu l-au condus la necredință. Puțini oameni au avut un impact mai mare asupra felului în care gândim decât Freud și, totuși, omul obișnuit nu știe aproape la fel de multe despre propria biografie a bărbatului. De exemplu, știu ei cum și când a murit? Sunt ei conștienți de faptul că bărbatul care a identificat complexul lui Oedip a avut o relație atât de complexă și codependentă cu propria fiică? Știu ei că Anna a fost o lesbiană, precum și o renumită psihanalist?

Există ceva interesant în a pune la îndoială de ce trauma ar putea conduce o persoană pe calea spiritualității, iar pe o alta către secularism. Filmul încearcă să sugereze că trebuie ‘să existe un motiv’. La un prim nivel, am putea considera că ateismul lui Freud ar putea fi atribuit faptului că este de formație științifică, nu doar că a experimentat ceva îngrozitor. Într-o scenă, îi strigă lui Lewis: „ Este atât de multă durere în lume! Acesta este Dumnezeu?” – simplificând astfel dezbaterea. Lewis are 40 de ani când are loc întâlnirea, iar marile sale succese nu au apărut, dar a publicat un roman care susține creștinismul. Freud, care era evreu și un ateu entuziast, începe cu bucurie ‘să toarne apă rece peste el’.

Astfel, într-o lume în care oamenii se ceartă cu privire la cele mai banale lucruri imaginabile prin intermediul rețelelor de socializare, nu ar fi mai interesantă o dezbatere asupra celor mai sensibile dintre subiecte – religia – chiar și între doi academicieni?

Cu toate acestea, Freud’s Last Session reușește să se ocupe mai abil și mai incitant de homofobia lui Freud. Din câteva scene ne lămurim cu privire la viața personală a fiicei lui Freud, Anna și deducem incapacitatea lui de a-și accepta lesbianismul. Având în vedere că rădăcinile homofobiei provin adesea din religie, este fascinant că, în ciuda faptului că este un ateu convins – sau chiar antiteist – și o figură atât de importantă a psihologiei umane, Freud ar fi putut avea opinii homofobe.

Anna Freud (Liv Lisa Fries) își face și ea apariția. Suntem invitați să vedem o carieră în plină dezvoltare a unei tinere psiholog forțate să suporte condescendența colegilor ei de sex masculin. Viața ei personală nu este mai puțin furtunoasă. Ea este încă dominată de tatăl ei, care dezaprobă povestea ei de dragoste cu Dorothy Burlingham (Jodi Balfour), care a fost supusă unei analize a lui  Freud. Cu acest punct nevralgic, incitant în egală măsură, filmul câștigă credit pentru manipulare. Anthony Hopkins este cel mai sarcastic în Freud’s Last Session. Replicile lui sunt livrate pe un ton blând și există o privire amuzată în ochi, dar acești ‘îndulcitori’ nu fac nimic pentru a-i toci disprețul.

Actorul Matthew Goode (Downton Abbey) a părut, uneori, o victimă a propriei sale eleganțe.  Și aici, în rolul lui Lewis, își dă repede seama că a intrat în bârlogul unui leu. Prin urmare, trebuie să țină garda ridicată dacă vrea să nu fie doborât de disprețul lui Freud față de religia căreia îi este devotat.

Problema este că, în ceea ce privește un tête-à-tête fictiv între Freud și Lewis, discuțiile strălucitoare sunt tocmai ceea ce publicul a plătit pentru a experimenta. Ne menținem, așadar, în zona exercițiului intelectual, iar actorii par să facă tot posibilul pentru a nu fi deranjați. Aceasta înseamnă că acțiunea nu atinge niciodată punctul de fierbere. Starea de spirit dominantă este una ironică, deși la sfârșitul ostilităților, rămâi cu sentimentul că confruntarea a fost cathartică pentru Lewis. A înfruntat leul chiar în bârlogul său, a supraviețuit morții și a ieșit cu credința intactă, gata să lupte în altă zi. Dacă întâlnirea nu a avut loc în viața reală, ar fi trebuit.