Jean Lauxerois este filosof, scriitor şi traducător, legat de România prin soția sa – pianista franceză de origine română, Catherine Imbert-Lauxerois, împreună cu care a făcut anul trecut o vizită în satul strămoșilor ei moșneni din județul Ialomița. Fost membru al „Collège International de Philosophie”, la Paris, unde a predat filosofia, Jean Lauxerois a tradus Platon, Aristotel, Sofocle, Heidegger și Adorno. Scrie despre etică, artă şi teoria culturii. Cea mai recentă carte, publicată în 2011, La Beauté des mortels, este un eseu despre gândirea greacă şi importanţa ei pentru lumea contemporană. Articolul de mai jos, legat de atentatul de la Paris, a fost publicat pe site-ul Contributors.ro
*
Parisul a fost însângerat de barbarie. 130 de morţi, 350 de răniţi. În Franţa, precum în lumea întreagă, tragedia a stârnit o emoţie teribilă, care ne împarte între tristeţe şi revoltă. Clopotele au bătut la Notre-Dame. Țara a fost în doliu naţional pentru trei zile – pentru primă dată în istoria noastră –, şi a fost proclamată starea de urgenţă, care, din pricina circumstanţelor excepţionale, instituie timp de trei luni stare de excepţie. Însă, reluând formula într-un alt sens, starea de urgenţă este prezentă de mult în Franţa, într-un fel zilnic şi obişnuit, chiar dacă mulţi nu sunt pregătiţi să admită această evidenţă. Dincolo de traumatism, dincolo de stupoarea care ne învadează în faţa terorii islamiste, capabilă să asasineze cu sânge rece atâţia inocenţi, trebuie să lămurim fără ocolire realităţile care au prefăcut Franţa într-o ţară bolnavă, fragilă, expusă, realități ce ar trebui să îi insufle curajul să înfrunte în sfârşit şi de urgenţă, gravitatea situaţiei.
O primă întrebare se impune: de ce s-au întâmplat aceste atentate, când erau previzibile, chiar anticipate de mult – de săptămâni, de luni, de ani ? Deja în anii 2000 amicul meu Kostas Axelos, mare filosof acum stins din viaţă, care cunoscuse Rezistenţa şi războiul civil din Grecia, îmi spunea mereu că în curând oameni înarmaţi vor veni de la periferie şi din suburbie în Paris ca să deschidă foc asupra mulţimii. De la atacurile din ianuarie, era clar, după mai multe semne, că unele atentate vor avea loc din nou; şi într-adevăr, de câteva săptămâni, ipoteza atentatului devenise o certitudine : numai că momentul era necunoscut. Însă, în ciuda unor semne evidente, nimic n-a fost făcut ca evenimentul să fie preîntâmpinat. Oficial, Franţa era în alertă: ceea ce se numeşte, în mod umflat, «planul Vigipirate» era în vigoare. Dar fără nicio eficienţă; totul s-a redus la câţiva militari plimbându-se prin gări… Deci, răspunderile s-au volatilizat şi prima urgenţă este să ne punem întrebarea privind răspunderile în faţa unei asemenea defecţiuni, a unui asemenea eşec. Întrebările sunt simple: de ce naţiunea nu a fost informată că situaţia era primejdioasă? De ce autorităţile nu au spus pe şleau că vigilenţa era urgentă şi necesară? Pentru ca poporul să nu fie ingrijorat, zguduit? Pentru ca turiştii să nu fie descurajaţi? De ce autorităţile au întârziat atât, de ani, să mobilizeze toate mijloacele, poliţia, justiţia, serviciile de informaţii, pe teren şi pe Internet? De ce nu i-au expulzat pe imamii care propovăduiesc ura împotriva ţării noastre? De ce au întârziat atât să ia măsurile necesare împotriva tuturor acelor a căror radicalizare islamistă era cunoscută şi care aveau fişa «S», adică «securitate»? Franţa nu a fost protejată cum trebuia. Din nepăsare? Din neglijenţă? Poate din complezenţă?
Continuarea, aici.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
