Gândul care m-a speriat întotdeauna, poate chiar la nivel patologic, a fost cel legat de moartea unei persoane dragi. Ideea de a pierde printre degete viața cuiva pe care îl iubesc m-a cutremurat de fiecare dată. Nu am înțeles niciodată teama de cadavre. Poate de aceea nu am avut vreo problemă când am făcut prima disecție la facultate. Însă mă îngrozeşte visceral proximitatea morții cuiva apropiat!
Am avut uneori discuții cu prietenele despre rolul de mamă. Fiecare avea temerile ei în ceea ce privește acest capitol din viață: teama de a greşi în educația celui mic sau de a nu comunica suficient cu el din cauza lipsei timpului. Pe mine, cu siguranță, m-ar speria fragilitatea lui. M-aş considera în fiecare secundă responsabilă de viața lui. Devin câteodată exagerat de protectivă cu cei dragi. Nu sunt posesivă sau obsedată de control, doar protectivă!
Cum vorbele zboară şi uneori ajung unde trebuie, prin intermediul unei prietene am aflat cuvintele unei femei care, bolnavă fiind, îşi prevestea sfârșitul şi, cu resemnare, spunea: „În curând voi mirosi florile de la rădăcină.” Cutremurător! Cutremurător de real, de inevitabil!
Luptăm pentru putere, pentru independență, pentru stabilitate, dar suntem fragili în fața morții și îngroziți în fața morții oamenilor pe care îi iubim! Ce ne ridică? Oamenii rămăși în viață!
Cel mai liniștitor lucru din lume este să ştii că toți cei dragi sunt bine! Când le vezi zâmbetul, le auzi vocea sau îi priveşti în ochi, atunci ai, cu adevărat, sufletul împăcat! În rest… totul e efemer!
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
