Zăpușeală. Ceasul ticăie. Sudoarea de pe spate s-a răcit și seamănă cu bruma. Dacă m-aș rostogoli de câteva ori? Am impresia că, întorcându-mă, o să mi se amestece oasele-n trup. Nu cumva, la ora asta, trebuia să fie întuneric?
Cineva (nu-mi amintesc cine) spunea că, dacă îți întorci capul, îl arunci dincolo de spinarea burdușită cu așteptări și mergi tot înainte, vei vedea că toate lucrurile rele din viața ta ți-au adus ceva bun la urmă. Ce nu vrea să mai amintească „cineva” este că ne putem uita înapoi atunci când ne interesează puțin spre deloc, ori atunci când nu există șansa ca ochii să ni se scurgă printre coaste și durerea să mugească lângă tâmplă. Și da, atunci, îți vine să-ți spui că lucrurile rele au adus, în final, ceva bun.
Este o minciună.
Lucrurile rele vin. Se izbesc de noi, iau cele trebuincioase pentru vanitățile întunericului, ucid și pleacă. În urmă rămâne o epavă deșănțată, cu picioarele crăcănate și cu sexul plin de buruieni. Dintre frunzele late, își scot capul niște păduchi. Zilele trec, trupul rănit putrezește, faldurile de osânză sănătoasă le acoperă și „viața merge înainte”.
Bucurii mici, îmbrăcate în staniol, se așază în locurile nepătate de rău. Motorul speranței repornește, inima mai zvâcnește o dată, scuipă sânge, se împinge în plămâni. Trăiește. Trăiește. Până la următoarea bucată de rău. Următoarea bucurie mică, îmbrăcată în staniol.
Moartea vine atunci când bucuriile mici nu mai au loc pe trup. Bucuriile nu se aruncă-n bălării și nu fac niciun compromis. Nu mai poți spera? Pregătește-ți convoiul, plânge-te în fața oglinzii. Dispari din calea măturii destinului. Gunoiule!
Se răcorește puțin. Bine că nu ne forțează nimeni să trăim cu filosofiile celorlalți. Potrivit burtosului de la parter, femeile trebuie să-și plece privirea în fața lui și să-i aprecieze portiera deschisă spre un univers nefast; futilitate a bunăstării sub care se ascunde putregaiul unui om căruia i-a rămas doar pântecele mărit. În spatele grosolăniei cu care vorbește tare pe holuri, izbește uși, scuipă printre dinți și rotește portofelul umflat, se află niște dinți stricați care-i rod fruntea neîncetat. De mine nu se poate ascunde!
Potrivit femeii de la primul etaj, ar trebui cu toții să-i observăm părul mereu strâns alfel, pantolonii strânși și bluzele foarte decoltate. În cupele acelea care se răsfrâng și-i lasă și câte o bucată din nur în afară, aș crește foarte bine niște flori.
Pentru aceasta parte a vecinilor mei, ca și pentru restul, timpul trece la repezeală. Nici ei și nici eu nu suntem niște oameni însemnați. Ne-am născut și vom muri în cartierul acesta (ori în altul), simțind până-n ultima clipă mirosul de carne friptă. Vom avea ultimele reproșuri, dorințe și nelămuriri. Și poate ne vom spune „Cândva, viața era altfel”.
Viața nu-i niciodată altfel. Nici timpul nu-și urnește dosul, darămite să-și spele izmele. Noi suntem mereu altfel. Ne zorim moartea și ne împingem capetele înainte, spre tot felul de presupuneri și dorințe.
Putem să ne salvăm? Da. Când ne va mai naște vreo mamă, să ne astupăm urechile, ochii și inima. Să nu intre speranța în noi.
Guest post by Simona Poclid
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
