De câte ori aud despre ecşii sau exele cuiva îmi vine-n minte o zi de august. Când e vorba despre nostalgii, sfârşitul lui august, cu după-amiezele lui dulcege şi ameninţătoare, e pe primul loc. În copilărie, mai ales, cum trecea Sfântă Măria Mare, ştiam că s-a dus şi vara. Iar pentru mine era pe-atunci singurul anotimp care conta. Toamna începea şcoala, iarna mă obliga să umblu încotoşmănită, iar primăvara era ca şi cum cineva ar fi crăpat o uşă numai ca să-şi bată joc de spiritul meu aventuros. Prin urmare, sfârşitul lui august mi-a adus întotdeauna aminte că începe dezastrul.
Şi-ntr-o astfel de zi, cu soare mâhnit, mi-a bătut la uşă o fostă iubită a iubitului meu de-atunci. Era o femeie frumoasă care mă punea imediat pe locul doi. De altfel, toate fostele pe care le-am întâlnit arătau bine, dar asta nu le-a folosit la nimic. Normal, este încurajator să vezi că femeile frumoase au fost plantate fără regrete. Însă, în mod paradoxal acest amănunt nu impulsionează pe nimeni. Iubitele actuale ies aproape întotdeauna şifonate după întâlnirea cu fostele.
În ziua aceea de august, când fosta iubită a apărut la uşa mea, m-a cuprins pe loc o incontrolabilă tristeţe. Am aflat că bătuse drumul special pentru fostul ei iubit, care era şi iubitul meu în acel prezent astăzi spulberat fără urmă. Călătorise 10 ore cu trenul, dar n-avusese noroc. Iubitul nostru, într-o oarecare măsură comun, nu era în oraş. Dezamăgită, întrebase în stânga şi-n dreapta şi aflase de existenţa mea. Era o urbe mică, genul ăla în care până şi amorul se face sub ochii comunităţii.
Evident, fosta nu venise să mă cunoască. Voia doar un pat pentru noaptea respectivă, câteva ceasuri de găzduire în numele iubitului nostru trecut şi prezent.
Intimidată de privirea ei de femeie frumoasă, i-am făcut loc să intre. Pe vremea aia locuiam într-un apartament comun, de tip socialist. Camera mea avea 3 pe 3, iar cea mai mare parte era ocupată de o canapea. Fosta s-a făcut comodă şi imediat m-a luat la mişto. Să nu credeţi niciodată în bunăvoinţa fostelor sau în faţa lor demnă! Orice fostă este un borcan de fiere peste care au fost mâzgălite cu răbdare 20 de palimpseste.
Aveam pe perete o hartă a lumii, destul de greu de procurat pe vremea lu’ Împuşcatul, şi, recunosc, eram foarte mândră de acest obiect. În schimb, fosta m-a luat peste picior pe tema hărţii şi după cum începuse, m-a fulgerat intuiţia că până la sfârşitul zilei avea să mă facă KO. Apăsată de acest gând şi de picioarele ei lungi, petrecute unul peste altul, m-am apucat să-i spun la ce-mi trebuie harta. Şi cum între meditaţiile mele filologice se afla pe locul unu originea limbii române, am trecut la amănunte. Aveam capul plin de ritualuri păgâne, unele dintre ele descinzând dintr-un simplu cuvânt, de exemplu basareu, căzut din vreo pagină a lui Herodot ori din vreo speculaţie a lui Rodhe, amplificat de mine şi transformat ad-hoc în epos derulat fără grabă pe harta cumpărată cu mari eforturi.
Fosta stătea pe canapea, iar eu în picioare, cu o furculiţă în mâini, ştiţi, o furculiţă de-ălea mari pentru întors friptura. Cu tacâmul ăla în trei colţi punctam pe hartă momentele mai importante petrecute de la Nistru până în buza Mediteranei, amestecând toate întâmplările pe care mi le aduceam aminte, de la Rolistene as Nerenea la Torna, torna, fratre sau la monogramele creştine răspândite în Balcani.
Fosta şi-a strâns cu resemnare picioarele, iar când am ajuns pe la controversatele secole 11-12 deja stătea aşezată turceşte pe mica mea canapea socialistă.
Pentru fiecare există un subiect de atac, din care nu mai poate fi scos nici c-o haită de Rottweileri. Chiar dacă-l împuşti, rămân în urma lui urmele, iar 356 de zile după aceea se mai aud cuvintele pe care n-a apucat să le rostească. Pentru mine acest subiect este originea limbii. Când în fine am lăsat tridentul din mână, încheind cu o frază scurtă şi apoftegmatică, fosta era deja o statuie a resemnării, cu faţa căzută şi ochii văluriţi de aşteptare.
Se apropia seara şi desigur şi eu eram epuizată. Aşa că am anunţat-o în puţine cuvinte, că nu puteam s-o găzduiesc.
Fosta a plecat obidită şi mulţi ani m-am gândit, cu vinovăţie, că probabil a dormit în gară.
În ziua aia mi-am dat seama că originea atât de nebuloasă a limbii române poate să înfrângă chiar şi pe-o fostă, temerară ca aceasta, aşa că subiectul a devenit pentru mine un fel de Invincibila Armada, ocolit cu multă grijă de toţi prietenii mei. Iar în fundul sufletului mi-a rămas o neexprimată convingere că între retorică şi o fostă există nişte legături oculte.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
