Prima mea amintire cu Dan Alexe scoate capul din anul când satisfăceam stagiul militar, pe când el, mizerabilul, nu ne satisfăcea defel. Îl văd că se apropie cu un aer de inocenţă adamică, îşi împlântă ochii în ai mei şi-mi declară fără inflexiuni în glas:
-Astăzi a murit mama.
Dau să-l consolez, dar ceva mă opreşte. Nu pare dărâmat, deşi e la vârsta la care un atare necaz sapă adânc. Mă căznesc să respir normal, iar el adaugă:
-Sau poate ieri. Nu mai ţin minte.
Hotărât lucru, ceva e în neregulă aici. Habar n-are pe ce lume trăieşte, bietul băiat. Dar cum naiba o fi trecut de vizita medicală de la comisariatul militar? Însă chiar în secunda când mă decid să îngân o formulă de condoleanţe, mă graţiază cu un surâs de carnasieră sătulă:
-Aşa începe Străinul lui Camus.
Dau din cap, mimând familiarizarea cu existenţialismul francez, pe când el – sunt convins şi-n sfânta zi de azi – se gândeşte c-a nimerit peste unul dintre studenţii de la IEFS (filologia şi sportul fuseseră trimise împreună la armată, nu se ştie pe ce temei).
A doua amintire, tot din armată, tulbură mierea şi praful unui miez de toamnă dobrogeană şi ne aduce, pe Dan şi pe mine, pe una dintre aleile pietruite ale UM 01352 de la Corbu de Sus. Fiecare dintre noi ţine în mână un târn de răchită în curs de deşirare („balaur”, în argoul cazon) şi încearcă să ducă la îndeplinire un ordin de un sadism iscălit în tandem de Brecht şi Jarry: măturarea frunzelor în condiţii de vântoasă. Manevra are ceva – că tot vorbeam de Camus – sisific. Baleiem conştiincios, iar când ne întoarcem pentru contemplarea isprăvii, patul de frunze e tot acolo, ca şi cum nu s-ar fi atins nimeni de el. Repetăm figura de două-trei ori şi de fiecare dată vântul se comportă ca un pişicher inclement: scutură copacii şi reface covorul. La un moment dat, Dan se îndreaptă de spinare, spune nişte cuvinte la care nu am acces (retroactiv, pot să bănuiesc că erau un blestem în kirghiză sau o sudalmă în paştună), aruncă mătura pe jos şi şuieră ofidian:
-Bine că nu ne-a pus să le numărăm şi să le numerotăm. Eu aşa aş fi făcut.
În fine, a treia amintire. Din acelaşi timp şi spaţiu, fireşte. Plutonul unu, în care-am nimerit amândoi, se pregăteşte de instrucţie şi aşteaptă ordinul de punere în mişcare. Răcanii îşi „verifică ţinuta” (copca încheiată, bocancii lustruiţi, cucul bonetei îndreptat) şi se aliniază. Mă uit într-o doară la Dan şi-l văd furişând ceva în sân. Mult prea mare ca să fie o felie de pâine, colorat în pasteluri vesele, ceva ce nu pare purtător de calorii. Îmi citeşte curiozitatea din priviri, îşi descheie vestonul şi-mi arată: manualul de latină de a douăsprezecea. Pe urmă se rebutonează cu o cochetărie complice, îşi împinge bărbia în faţă şi harponează depărtările cu ochii. Pare un cadru de film. Şi probabil că Dan chiar la aşa ceva se gândeşte, fiindcă-i văd trăsăturile recompunându-se în schiţa unui zâmbet.
Zâmbetul acela e avanpremiera unui gând îndrăzneţ, pe care Dan mi-l dezvăluie după două zile de plictiseală somptuoasă:
-De mâine-ncep să-i salut pe apevişti cu stânga.
-De ce?
-Ca să văd dacă se prind.
S-au prins, bineînţeles, căci puţini îi băteau la vigilenţă. L-au judecat sumar, l-au găsit vinovat de erezie şi l-au ars pe rugul carcerei.
De atunci au trecut treizeci de ani şi mai bine. Nu l-am mai văzut deloc pe Dan Alexe. Abia în ultima vreme am dat, din întâmplare, peste câteva articole sub care se semnase. Pe urmă au venit fotografiile de pe Internet, pe urmă cutezanţele geografico-politico-ideologico-lingvistice, pe urmă postările de pe Facebook, pe urmă dialogurile cu oameni care l-au evocat ca membru al grupului de insurgenţi ieşeni decişi să se bată cu stupizenia, mediocraţia şi previzibilul. Am recompus imaginea lui Dan – cu sau fără plecarea din ţară, cu sau fără Europa Liberă, cu sau fără corespondenţele bruxelleze pentru România liberă – şi mi-am spus că mi-aş dori să citesc o carte scrisă de el. Ba chiar s-o propun pentru portofoliul Humanitas. Cum însă riscul unei idei bune este să-i fi venit deja cuiva mai sprinten în reacţii, am constatat că demersul fusese făcut, iar numele lui Dan Alexe, prins în planul editorial. Oana Bârna, racoleurul editurii în acest caz, a fost cea care mi-a dat vestea şi m-a invitat – consolator, aş spune – să scriu două-trei pagini de însoţire.
Aşa am ajuns să citesc Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase. Şi aşa a ajuns să mi se facă dor de omul ăsta, cu toate că nu ne găsiserăm, în cătănie sau după, răgazul unei şuete aşezate, al unei beţii năprasnice sau al unui şir de confesiuni zguduitor-nocturne.
Iar acum, după ce-am terminat cartea, mă bucur că pot să scriu negru pe alb: rar mi-a fost dat, în ultima vreme, să citesc ceva mai viu şi mai vibrant, mai uman şi mai firesc, mai arzător, mai dramatic, mai curgător şi mai abrupt, mai vesel şi mai trist, mai suculent, mai poznaş, mai poetic, mai ame- şi amuţitor. Şi rar am văzut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent în (orgolioasă) desfăşurare.
Dan Alexe nu numai că scrie rupător, dar se distanţează de precauţiile pe care şi le iau cei care, bieţii de ei, vor să fie pe placul tuturor celor care-i citesc – pompieri şi dentişti, arhitecţi şi sondori, cântăreţi de muzică folk şi grădinari, paznici şi actriţe de dramă, prostituate şi somităţi universitare (ştiu, uneori termenii sunt sinonimi, dar să trecem). El nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impresia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere – şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. L-a scărmănat X? Peu importe! L-a lăudat Y? La même chose. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului, mai ales a celui negarnisit cu titluri preţioase şi pompoane critice. Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă – toate acestea sunt forme de feedback la textele din Miros de roşcată amară. Amploarea evantaiului e firească, fiindcă, la rândul lui, Dan Alexe atrage etichetele cum magnetul pilitura. În funcţie de adoraţia sau de resentimentele ştampilatorului, pe forumuri sau în alte medii, el a fost făcut dobitoc, genial, pervers, erudit, dement, sublim, netrebnic, potlogar, maestru, neruşinat, criminal, teribil, senzaţional, apostat, mizerabilist, acrobat, superb, bou (în contragere: superbou), dezabuzat, epopeic, handicapat, miraculos, cretin, reconfortant, bestie, înger şi aşa mai departe.
O singură reacţie lipseşte: indiferenţa. Şi e logic să fie aşa. Dacă parcurgi fie şi o pagină din ce scrie Dan Alexe, eşti obligat nu doar să simţi ceva, ci şi să dai glas sentimentelor. Iar sentimentul meu este că literatura română şi-a găsit un agent provocator cum nu avem prea mulţi. Şi nu doar atât. De la primul cuvânt la ultimul paragraf, cartea lui Dan Alexe e manifest împotriva reţetelor ambalate, mai mult sau mai puţin isteţ, de maşinăria marketingului editorial şi rumegate blajin de public, şi în acelaşi timp un asalt cu pumnalul în dinţi împotriva pudibonderiei şi gesticulaţiei ipocrite cărora li se abandonează o atât de mare parte a lumii noastre – literare sau nu. Cine s-a obişnuit cu o proză călâie, în care băltesc poncife şi platitudini strepezitoare, e invitat să se ţină departe de paginile care urmează acestei prefeţe. Prin contrast, cine doreşte o gură de aer curat bate la uşa la care se cuvine.
Nu ştiu şi nu-i treaba mea să ştiu cum vor primi alţii Miros de roşcată amară. În ce mă priveşte, îmi asum exaltarea şi, la nevoie, o explic. Deocamdată, ajunge să spun că m-am abandonat celor treizeci şi trei de texte care urmează cu o voluptate cvasierotică. M-au încântat, cu forţa de impact a unui cadou dulce primit în copilărie, tăietura frazelor, percuţia cuvintelor, combinaţia de sensibilitate şi grotesc, fantezia luxuriantă, rafinamentul obţinut din simplitate şi stil, ineditul expresiei, jongleria lexicală, umorul-dinamită, amprenta personajelor şi trimiterile, nu puţine, care te obligă pe tine, cititor, la niţică gimnastică mintală. Urmarea? Am încercat să mi-l închipui pe Dan Alexe scriind. Iar imaginea care mi s-a format instantaneu în minte a fost a unui bucătar care găteşte stârnit de propria foame, dar şi ca să astâmpere foamea celorlalţi. Ba mai mult, ca să le provoace setea. Aşa stând lucrurile, am citit cartea aceasta în deplina aţâţare a simţurilor, cu o sete pe măsura foamei cu care a fost scrisă.
Prospeţime, necomplezenţă şi fugă din canon – aceasta ar fi formula prozelor lui Dan Alexe. Cele trei borne se găsesc, fără excepţie, în fiecare povestire din Miros de roşcată amară. Indiferent dacă în centrul prozelor stau cupluri / triunghiuri amoroase sau personaje de subterană ori de periferie, indiferent dacă în conul de lumină nimeresc interlopi cu mitraliera pe genunchi, curve revanşarde, mistici deraiaţi, fotografi metrosexuali, miliţieni roşi de frustrări, etnologi stârniţi de superstiţii şi blesteme vechi, mărunţi ciubucari ai sorţii, bolnavi cărora moartea le aruncă ocheade, taţi de împrumut sau copii smulşi din gogoaşa normalităţii, temperatura textului rămâne ridicată şi curtează uneori incandescenţa. Într-un peisaj literar cu multe zone aride, într-un timp în care încă scriu (şi sunt publicaţi) atâţia veleitari cu ifose, într-o ţară unde eradicarea anemiei şi a rahitismului literar ţine de utopie, o carte cum e Miros de roşcată amară e echivalentul unui electroşoc. Iar dacă m-ar pune cineva să recomand una sau două povestiri, n-ar face decât să-mi dea brânci în fundătura nedreptăţii. Din cauză că n-aş şti ce să aleg. Baletul de cuplu sau trio e seducător în toate faţetele din carte, prozele cu decor asiatic te confiscă pe tine, cititor, până la absorbţie, iar marginalii care-şi clatină patimile prin birturi şi paturi imunde compun o galerie printre care nu te saturi să te plimbi. Şi totuşi, dacă mi s-ar suci mâna la spate, aş alege până la urmă trei bucăţi din a doua jumătate a volumului, pe care le-am citit simţind cum îmi cade-n cap tavanul lumii. Ele se numesc, cuminte şi inofensiv, Viciu de procedură, Anka Butt şi Poveste de Crăciun. Gustaţi-le în linişte. Dar păstraţi-vă papile literare şi pentru Sufism cu bomboane de mentă, Odette, de ziua clientului, Praline şi zei ofiliţi sau Istoria şamanismului românescu. (Sau pentru celelalte. Of, până la urmă nici nu ştiu dacă am ales cu adevărat.) (Prea multe paranteze, ştiu.)
Cam atât.
Ba nu. Încă un lucru. Habar n-am dacă la lansarea cărţii o să pot rămâne două-trei minute doar cu Dan Alexe. Aşa că e mai bine să-i spun acum, cu martori: „Te-am citit podidit, omule. Să mai faci.”
Pe 25 martie, are loc lansarea volumului Miros de roșcată amară la Humanitas, în Cișmigiu, iar imediat după aceea în Iași și Brașov. 33 de povești erotico-logotetice…
Citiţi şi
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
