Guilty as fuckin charged: recunosc că uneori (mai ales când sunt rupt de oboseală) înainte să ajung acasă, îmi place să mă duc prin supermarket, să mă plimb random și să citesc etichetele de produse de care (cel mai probabil) nu am nevoie. Și accept că asta poate fi confuzant pentru oamenii care se ocupă de paza magazinelor.?
Mă simt și ciudat să vorbesc despre cum citesc eu etichete random în supermarket-uri și n-aș fi scris at all dacă astă seară nu aș fi fost aproape “arestat” de angajatul unui Hypermarket .
A fost așa: I did my usual routine, cred că citeam despre proveniența unor ouă ecologice de găină clasa A crescute la sol și hrănite doar cu cele mai alese cereale, când, un paznic se FĂCEA că aranjează niște produse în raft.
M-am uitat la el, s-a uitat la mine, AM ȘTIUT ce va urma. Zice:
– Pot să vă întreb ceva?
– Vă rog.
– Vreți să cumpărați ceva sau doar… vă uitați?
– Vreau să cumpăr, spun eu calculat, cu siguranță de clasă cam închipuită.
Moment în care ne uităm amândoi, sincron, la coșul de cumpărături gol pe care îl tot târam după mine.
– Da, nu vă supărați că vă întreb, dar vă plimbați de o jumătate de oră, nu luați nimic… Îmi fac și eu meseria…
(Scurt moment de groază: de când mă urmărea? Live sau de pe camere??)
Îmi calculez opțiunile: să merg pe justiție socială și reguli de conduită și să-l fac praf sau să merg pe filmul lui.
Cum probabil, după ce mor, va scrie pe crucea mea “cel mai sociabil om cu anxietate socială”, decid să merg după el:
– Vă înțeleg, vă faceți meseria. E duminică. Și eu am muncit azi, ca să vedeți ce chestie. Vreți să vă zic de ce mă plimb prin magazin fără să iau nimic?
Omul face ochii mari, iar rictusul de gură arcuită-n jos i se egalizează cu restul feței. Continui:
– O să vi se pără demență: mă relaxează să citesc etichetele produselor. Acum, în mod special, sunt într-o perioadă mai ciudată din viața mea și-mi place să vin aici, ca să iau apă sau mărunțișuri și în același timp să mă pierd prin marea de produse și etichete. Știți, unii se uită la tv ca să adoarmă, alții citesc o carte, eu vin aici și citesc ce-i cu mărfurile astea. De exemplu, înainte să vin la ouă ecologice, am fost la raionul de cafea. Nimic nu mă enervează mai tare ca producătorii care nu scriu de unde e cafeaua lor. Cum să nu scrii de unde e cafeaua? Una e aia de Brazilia, alta e aia de Costa Rica…
– Păi, da, așa e… zice el absorbit.
Ok, ce vreau să zic aici e că avea genul ăla de stil de a asculta în care mima cu gura ce spuneam ? chestie care, de regulă, m-ar disturba, dar acum mă făcea să-i dau înainte:
– Bine, eu nu cumpăr cafea de la supermarket, iau din locuri speciale, unde ai proaspăt prăjită, pe asta de aici nici măcar nu scrie când a fost prăjită.
– Da, aveți mare dreptate. Ce demență!
– În fine, ca să închei, să citesc etichetele astea cu toata informația asta dispersată e un exercițiu mental, care mă epuizează și apoi mă duc acasă și cad lat. Nu mai gândesc nimic.
– Ce demență! Așa este! Mare dreptate aveți! exlamă el și pe mine mă umflă puțin râsul că a împrumutat cuvântul ăsta, “demență”, și îl folosește cu atâta entuziasm de parcă e noul lui cuvânt preferat.
După o pauză în care am tăcut și nu mai avea ce să imite cu gura ca și când ar vorbi odată cu mine, zice:
– Îmi arătați și mie ce aveți în geantă?
Înghețăm amândoi.
– Sigur, spun eu fals docil.
În geantă: o agendă și un pet de apă la 2 litri, trei sferturi gol, cumpărat azi în drum spre Giurgiu.
– Asta nu e de la noi, nu?
– Nu, nu… O am de dimineață.
– Trebuie să mergeți cu mine să vă pun o etichetă. Procedura…
– Mergem. Vă înțeleg. E o demență.
– Așa e, aveți dreptate! Ce demență.
Am fost într-un colț al marketului să-mi semneze sticla golită și am sperat la despărțire, ca să fie povestea rotundă, să-mi ureze un șarmant “lectură plăcută”, dar Florin, căci așa-l cheamă pe domnul 50ish care mi-a ascultat nevrozele (sau poate doar 40ish, dar în Ro you never kno) a zis:
– Eu știți ce fac ca să adorm acasă, când termin munca, adică pe la 2 dimineața? Intru în casă și atâta mă chinui să mă dezbrac silențios, ca să nu trezesc fetițele, am două fete de școală care se scoală devreme, și dormim în aceeași cameră, mă rog o garsonieră… O garsonieră cu o cameră, mă înțelegeți. Și cum fac eu așa, până mă descalț, dezbrac, schimb, trece o juma’ de oră, când am terminat, am căzut lat.
Dezbrăcatul pe slow motion. Tot un exercițiu de (de)concentrare și ăsta.
Fin.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Bruce Willis. Despre demență, suferință, fragilitate și dragoste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
