„Rugăciunea nefericiţilor (de G. Gabriel Petru Băețan, Editura Eminescu, 2013- n.m. A.P.) este o carte care relevă şi confirmă valoarea unui poet adevărat, sensibil şi de viitor, căci cu siguranţă Gabriel Petru Băeţan este un nume adevărat în lirica românească actuală.”, a scris Petre Don în Glasul Aradului.
Născut în 1986, la Arad, Băețan a debutat în 2011 cu volumul de poezii Iluzii în ambalaje de carne. Despre carte s-a pronunțat Ionuț Caragea: „Un tânăr cu potenţial vizibil care nu se sfieşte să scrie curat, explorându-şi sentimentele cele mai profunde, de dragoste şi tristeţe. Care pe alocuri are curajul nebun să stilizeze metafore cu valoare de aforisme, un act ce necesită, de cele mai multe ori, o mare experienţă de viaţă şi o conştiinţă puternică. Dar poate că aceste sclipiri sunt şi produsul unei tenacităţi lirice, un tânăr care vrea şi care crede că poate ajunge cu o treaptă mai sus decât cei din generaţia sa. Să nu ne mire dacă acest autor îşi pierde zilele citind masiv, fixându-şi repere valoroase, încercând să înţeleagă ce este poezia, de unde vine ea şi unde trebuie să ajungă. Şi nu vorbesc despre reperele din lumea submediocră a atelierelor virtuale, acolo unde se plafonează autorii care nu au reuşit să confirme.”
Fără doar și poate, Băetan e un om sensibil, cultivat. Dar versurile lui din Rugăciunea nefericiților seamănă cu oferirea unui buchet de flori ofilite iubitei. Sunt cuminți, corecte formal, terne, după terminarea lecturii nu rămâi în memorie cu nimic. Că vorbește despre dragoste sau despre condiția poetului ori despre te miri ce, tonul este egal, fără freamătul pasiunii: „oare despărțirile/ proiectează sfârșitul lumii/ înlăuntrul nostru?/ oare între reprimarea/ sentimentelor/ și o sinucidere pe hârtie/ există vreo diferență?/ oare cuvintele dintr-o poezie/ își părăsesc vreodată muza?/ oare povestea noastră continuă/ și după ultimul punct/ pe care-l voi scrie?/ oare sufletul meu/ se/ regenerează prin scris? (Regenerarea prin scris)”, „ne vom lăsa conduși întotdeauna/ de instinctele primare,/ ne vom murdări întotdeauna sufletul/ cu transpirația altora,/ ne vom așterne patul pe atingeri mincinoase,/ chiar și peste o eternitate/ ne vom arunca în carnea ineditului/ și infidelitatea ne va ispiti,/ chiar dacă am trăi în sihăstrie (Amanții himerelor)”, „iubito,/ nu te lua după fațadă,/ castelul inimii mele/ nu e cel mai bun adăpost pentru vise/ o arhitectură exterioară bine îngrijită/poate ascunde încăperi reci și goale/ bântuite de stafiile trecutului,/ în lipsă de speranță/ se poate surpa chiar și cerul,/ darămite clădirile,/ sau oamenii (Nu mă alege pe mine)” și tot așa. Desigur, se poate și mai rău.
Ca să devină un poet care contează, Băeţan are un drum lung de străbătut. „El nu scrie texte de muzică ușoară, nu manelizează poemul pentru a intra în grațiile publicului larg. Numai cei din confreria poeților vor reuși să descifreze și să iubească așa cum se cuvine poemele sale.”, opinează dezinvolt în ziarul Răsunetul, din Bistrița, Melania Cuc. Așa-i, n-am șanse, sunt din tagma fierar-betoniștilor.
„Speranța mea este că autorul va reuși să nu devină „hrană pentru neant”, așa cum scrie în poemul cu același titlu. Cred în steaua lui”, a afirmat Ștefan Doru Dăncuș în prefața Rugăciunii nefericiților. Mă îndoiesc.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
