Lucian Blaga, copil din Lancrăm, pune cerul la încercare într-o zi de vară, împreună cu prietenul Adam al Vicii. Cerul rezistă logicii, refuzând să se sfâșie de la mijloc, așa cum prevedeau presupunerile celor doi copii porniți în direcții opuse, fiecare urmărit de o bucată de senin. Și grinzile boltei nu se prăbușesc, și îngerii nu cad, și nici măcar nu se arată.
În lumea eresurilor transilvane din preajma Cetății Bălgradului (Alba Iulia), populată de endemice ființe invizibile, spirite ale pietrelor, apelor, caselor, hotarelor, comorilor ascunse sub coama dealurilor, bătrânii vorbesc și azi cu reverență despre întâlniri personale cu inexplicabilul, cu miraculosul, cu necunoscutul. Amândoi bunicii mei – plecați deja spre acel necunoscut – ne povesteau întâmplări, mai vechi sau mai noi, în care au auzit, au văzut sau altfel experimentat o lume mai extinsă, în care sunetele nu au musai un emițător fizic, formele și culorile nu sunt create neapărat de lumină și întuneric, gravitația își schimbă regulile iar timpul și spațiul curg după coordonate stranii.
Îmi amintesc ce mult îl îndrăgeam noi, nepoții, pe Sfântul Pantelimon – sărbătoare ținută cu strictețe de oamenii din Țara Moților -, pentru că era o zi de odihnă mereu neașteptată, picată în mijlocul săptămânii, când nu trebuia să mergem la fân și puteam sta să ascultăm povești cu vâlve, cu spiridușii din piatră, cu chicerile comorii, cai fornăind a panică prin păduri întunecoase, moroștețe, oameni-lup și ochi de foc sclipind prin roua nopții, depănate de cele mai multe ori la persoana a întâi, spre înfiorarea și uimirea noastră.
Nu e de mirare că Lucian Blaga aștepta să se deschidă cerurile. Când copilărești în vecinătatea miraculosului, vei rămâne mereu legat de el cu un fir argintiu, elastic. Noaptea de Sânziene va fi mereu altfel decât alte nopți. Vei crede, chiar dacă nu vei încerca niciodată, că, dacă ești suficient de atent și suficient de norocos, o să zărești în iarbă floarea albă de ferigă, păzită strașnic de duhuri înverșunate. Tuturor necunoscutul ne provoacă teamă. Dar pentru tine această teamă va fi dublată de o scormonitoare căutare căreia nu i te poți opune decât cu prețul liniștii propriului suflet. Pentru cei născuți sub acest semn, a fi oaia neagră nu ține de opțiune. Se vor simți inadaptați, fiecare încercare de a intra în rândul lumii va fi un eșec dureros, vor suferi de izolare și vor trece prin perioade recurente de frământări și confuzie. Toate astea sunt doar niște semnale. Însă darul – nu prea ușor de identificat – al căutătorilor de comori este capacitatea de a transcende. Începutul traversării se face de pe un țărm al disperării, al panicii sau al deziluziei.
Există oameni care pot trăi mai multe vieți într-o viață, și există oameni care nu trăiesc decât câteva momente. Cei din urmă se consideră fericiți, protejați, așezați într-o lume controlabilă, și într-un fel așa și sunt. Ce vezi în spatele scenei te poate cutremura, și fiecăruia îi e dat să ducă doar atât cât poate duce. De cele mai multe ori nu e o priveliște plăcută sau liniștitoare, cea din spatele scenei. Să mergi să culegi o floare, noaptea, în munți, între sunete necunoscute, confundându-ți apăsarea pașilor cu trecerea prin ierburi a zeci de ființe nevăzute – doar pare o imagine idilică. Nu este. E o mică traversare prin vid. Fie că ai găsit sau nu floarea, călătoria ai facut-o, și nu te mai poți desface de ea. De aceea, a transcende nu înseamnă a ajunge la o destinație, ci este însuși drumul.
Vă las acum să ascultați cântecul Sânzienelor, și mă duc să arunc peste casă o coroniță de flori, în numele tuturor oilor negre.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
O să vă spun întotdeauna „Nu ştiu“ cînd n-o să ştiu
Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
