Înainte de toate fermecătoarele spectacole ale întinsului spațiu din jurul său, ce creatură conștientă nu iubește lumina plină de fericire – culorile ei, razele și unduirile ei, blânda ei prezență în forma ivirii molaticilor zori? Giganta lumea a constelațiilor neliniștite o absoarbe ca pe o profundă simțire a vieții, și ea plutește dansând în fluxul azuriu – sclipitoarea, mereu calmă stâncă, cugetătoarea plantă ce îl îmbibă, și sălbatica, arzătoare bestie cu forme felurite îl inspiră – dar mai presus de toate, mărețul străin cu ochii plini de luciditate, cu mersul legănat și dulcile-i suave buze împreunate. Ca un rege peste natura pământească îndeamnă fiecare forță la transformări nenumărate, leagă și dezleagă alianțe, își prinde silueta dumnezeiască de fiecare substanță de pe pământ. Prezența lui dezvăluie, singură, splendoarea de necrezut a regatelor lumii.
De o parte, mă întorc către divina, nespus de misterioasa Noapte. Departe zace lumea, cufundată într-un mormânt adânc, pustiit și solitar. În străfunduri adie o profundă tristețe. Sunt pregătit să mă scufund în picuri de rouă și să mă unesc cu cenușa. Destrămarea memoriei, dorințele tinereții, visele copilăriei, scurtele bucurii și speranțele zadarnice ale unei întregi vieți apar în veșminte gri, ca o ceață de seară după apus. În alte ținuturi lumina se înalță voioasă. Ce s-ar întampla dacă nu s-ar mai întoarce niciodată la copiii ei care o așteaptă cu o convingere inocentă?
Ce saltă deodată atât de dulce prevestind în inima mea domolirea blândului aer al nefericirii? Găsești de asemenea plăcere în noi, Noapte întunecată? Ce te ține sub mantaua ta, care îmi tulbură sufletul cu puteri tainice? Prețios parfum se scurge picătură cu picătură din mâna ta plină cu maci. Tu înalți cele mai greu încărcate aripi ale sufletului. Suntem nespus de impresionați în taină – uimit de fericire, văd un mormânt înfruntând aceasta, gingaș și venerator, se înclină spre mine, și, în mijlocul feluritei încurcături se oprește, dezvăluind tinereasca drăgălășenie a Mamei. Cât de sărman și copilăresc mi se pare acum un lucru ca Lumina – cât de binecuvântată și binevenită este plecarea zilei – deoarece Noaptea îți întoarce spatele ție și slujitorilor tăi, iar acum te risipești în prăpastia spațiului acestor fulgerătoare astre pentru a proclama a ta omnipotență – a ta revenire – la momentul potrivit absenței tale. Ceea ce avem mai divin decât aceste sclipitoate astre sunt eternii ochi, deschiși de către Noapte înlăuntrul nostru. Aceștia văd mai departe decât cele mai pale astfel de gazde – neavând nevoie de ajutorul luminii, ei străpung adâncurile unui suflet tandru – umplând un hotar mult mai măreț cu extaz inefabil. Cinste reginei lumii, marelui profet al lumilor mai sfinte, apărătorului iubirii binecuvântate – ea mi te trimite – pe tine cea iubită cu tandrețe – grațiosul soare al Nopții – acum sunt într-adevăr treaz – acum sunt al tău și al meu – tu m-ai făcut să cunosc Noaptea – m-ai făcut bărbat – stinge-mi fără de duh trupul, pe care îl întorc spre aer mai fin, să mă împreunez mai mult cu tine, iar noaptea nunții noastre să dăinuie pe vecie. (”Imn către noapte” – 1)
Sursă foto: Bibliotheca.romantica.com
Interogații retorice născute din durerea care freamătă vie în spiritul romanticului, acest ”bolnav al secolului”. Iubita lui, Sophie, cea mai gingașă dintre fecioare, logodnică tainică a sufletului său, îl privește cu ochi blând de acolo de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată. El o simte vibrând în pieptul lui, agitat ca marea cea năvalnică. N-o mai poate aduce înapoi, așa că o va cânta în sunetele grave ale lirei lui, melancolic, câte nopți va mai avea. Pentru că noaptea o mai poate mai poate iubi în vis, poetic, sub razele tămăduitoare ale Nopții care alină rănile.
Novalis (pe numele adevărat Friedrich Leopold von Hardenberg) ( 2 mai 1772 – 25 martie 1801), unul dintre cei mai inspirați poeți și prozatori romantici germani, crede cu tărie în puterea minții și a voinței, ca și filozoful care l-a inspirat, Fichte, și în idealismul lui magic, care îi dădea speranța renovării spirituale prin natura sa creatoare. În Cercul romanticilor de la Jena, a reușit în scurt timp să se impună prin obsesia absolutului, revelat prin calea inefabilă a extazului mistic. ”Imnuri către noapte” e una din cele mai frumoase ”cantate” din lirica erotică universală, ceea ce îl așază pe Novalis, plecat în căutarea Sophiei nemuritoare la 29 de ani, pe una din cele mai înalte trepte ale romantismului european. Textul primului Imn ilustrează cu prisosință această capacitate extraordinară a acestui curent artistic de a construi cosmogonic, acolo unde perisabilul pare definitiv înstăpânit. Artistul cuprinde în setea lui de dezmărginire un alt orizont, cel al ilimitatului, pentru că el suferă cosmic și creează cu aceeași măsură. Eminescu însuși se va fi lăsat atins de aceste fulgurații în poezia ”Floare-albastră”, în care expresia dorului de iubire, etern pierdută odată cu moartea fragedei sale iubite din tinerețe, Casandra Alupului, ia forma unei melancolii ce capătă proporții cosmice:
”Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!”
” ‘Floare albastră’, ‘simbol tainic’, vorbind despre Sehnsucht (dor) şi Glück (noroc), a fost pentru romantici simbolul ‘norocului care umple întregul suflet’, după care se tânjeşte, după care se visează, care pare a fi aici ori acolo, arătându-se a fi fost o iluzie, care stă o clipă, apoi dispare, dar rămâne mereu ca imaginea ‘desăvârşitului, idealului noroc’.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga)
Traducerea și adaptarea: Teodora Ancău
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
