– Draga mea, spune-mi acele superbe două cuvinte care-i leagă pe oameni pentru totdeauna.
– Sunt însărcinată!
Probabil râdeți, dar câți dintre voi n-or fi crescut într-o familie formată chiar așa? Era o vreme când bărbatul trebuia să facă „ceea ce se cuvine” dacă o lăsa grea pe domnișoara. Chiar și mai încoace, în plin comunism, când a rămâne însărcinată era un accident util societății – creștea populația – bărbații tot făceau ce se cuvenea. Pentru că „se intervenea” pe linia socrilor sau chiar pe linie de partid.
Am un văr care s-a însurat dintr-o astfel de prostie. Avea 19 ani, tocmai terminase liceul, se angajase la Mecanică Fină unde lucra taică-su, și într-o zi, în stația de tramvai, a făcut mișto de o colegă, întrebând-o dacă nu dă și ea un suc. Se plictisea așteptând tramvaiul, iar când fata a zis că dă, la ea acasă, s-a dus. Câteva săptămâni mai târziu a aflat că era fiica secretarului de partid pe uzină și că tatăl ei face presiuni asupra tatălului lui să-i ia fiica de noră, că rebelul de fi-su o lăsase grea. Ulterior au mai făcut un copil și el a luat-o rău pe băutură, că nu se potrivea deloc cu nevastă-sa, dar nu mai avea ce face. Nu se inventase Internetul pe vremea aia.
Spre surprinderea mea am auzit scuza asta cu copilul chiar recent, de la un cunoscut virtual, cu care flirtam acum mulți ani pe un site de dating. A dispărut brusc din peisaj, ca să reapară zilele trecute. Și-a reluat id-ul de cuceritor și lua femeile la rând să vadă care cât de disponibilă mai e. Când l-am întrebat ce a pățit între timp mi-a zis că a pățit gemeni. Și acum? Acum, zice, ne-a trecut.
Gemenii n-au trecut, nici căsnicia, deocamdată. Dar motivul pentru care el a fost în stare să încuie ani de zile într-un fișier o lungă listă de cadâne 2.0 s-a perimat. Plictisul casnic poate fi alungat cu niște flirturi virtuale care se pot transforma, de ce nu, în scurte aventuri reale. Mai târziu, Dumnezeu cu căile lui întortocheate. Și ajungi probabil la punctul la care te întrebi, inevitabil: la ce bun să faci ce se cuvine? Cât se mai cuvine în epoca asta, în care nici măcar dragostea nu mai durează mai mult de trei ani, darmite o căsnicie bazată pe interesul înălțător de a procrea?
Nu știu ce părere aveți voi, dar mie mi se pare că la originea dezastrului matrimonial pe care-l traversează societatea modernă stă această uriașă plajă de variante care se află doar la un click distanță. Și pentru el și pentru ea. Faptul că ele probabil se lasă mai greu sau mai târziu antrenate în aventuri extraconjugale (virtuale sau nu) se datorează programului încărcat cu care femeia încă e pricopsită, în ciuda emancipării mult clamate. Ea încă mai are de crescut copiii pe care i-a făcut „ca să pună mâna pe un soț”. El nu face asta decât foarte rar, iar dacă se întâmplă să mai aibă și un job static, în fața computerului, e aproape sigur că cel puțin acolo, în cutia magică, mai are un mic harem cu care își întreține neuronul emoțional amorțit în căsnicie.
Nu e nimeni de vină în ecuația asta. Poate doar faptul că modelul social pentru care am fost proiectate (în special noi, femeile) nu mai face față evoluției lumii. Înainte ispitele erau rare și vizibile, de aceea mai ușor de contracarat. Dacă vedeai că-i alunecă ochii după alta puteai (sau nu) să iei măsuri pe loc. Acum n-ai de unde să știi după câte îi alunecă degetele pe tastatură și ochii pe ecran. Și chiar dacă bănuiești – că poate și tu tot așa l-ai cunoscut – vei primi întotdeauna replica liniștitoare „e doar chat, mami, știi doar că pe tine te iubesc!”. Până când apare Pisi sau Iubi în fereastra alăturată ;).
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
