Duminică seara, la invitația unei prietene, am fost la premiera din Brașov a filmului „Fixeur”. Sincer, când am acceptat invitația, nu știam absolut nimic despre acest film, nici măcar că e un film românesc (nu aveam cum să-mi dau seama de asta doar din titlu :).
Înainte de a merge la film, am făcut un scurt search pe Google, ca să nu mă duc chiar în necunoștință totală de cauză. Din ce am citit online, am înțeles că urma să văd un film despre jurnaliști, care realizează un reportaj despre două prostituate românce minore repatriate din Franța. Recunosc că o parte din mine a spus, „ah, ok, un alt film despre românce care se prostituează în străinătate, despre trafic uman”, un subiect relevant, dar asociat parcă într-un mod exasperant cu femeile din România și din Europa de Est, în general. Pe de altă parte, faptul că era vorba despre jurnaliști, despre jurnalism, un teritoriu foarte familiar mie, m-a convins să îi dau o șansă.
Atât pelicula, cât și discuția de după vizionarea ei cu regizorul Adrian Sitaru, și cu actorii Tudor Istodor (interpretul rolului principal, fixer-ul) și Andreea Vasile (interpreta personajului Carmen, iubita și partenera de viață a fixer-ului), m-au surprins în mod plăcut. Filmul acesta este mult mai mult decât un alt film despre traficul sexual din România, și vi-l recomand cu drag, cu atât mai mult dacă aveți vreo legatură cu jurnalismul/media. Pe lângă că am aflat ce înseamnă fixeur/fixer în jurnalism (intermediar pentru echipele de jurnaliști străini veniți să realizeze materiale în România), filmul a reușit, așa cum a declarat regizorul Adrian Sitaru că și-a și propus, să mă facă să mă gândesc din alt unghi la diferite ipostaze profesionale, familiale, personale, în care m-am și ne-am găsit cu toții la un moment dat.
Filmul, cu un scenariu semnat de Claudia și Adrian Silișteanu, spune povestea lui Radu, care lucrează ca fixer la biroul din București al Agenției France Presse. Oportunitatea de a-i ajuta pe jurnaliștii francezi să realizeze un material despre o prostituată minoră repatriată din Franța pare o ocazie perfectă de a își demonstra abilitățile profesionale. Însă, pe măsură ce se apropie de scopul său, lucrurile se complică, și Radu este pus într-o postură care îl face să se întrebe dacă nu cumva îndârjirea, pasiunea și bunele intentii cu care el își practică meseria sunt îndoielnice și chiar amorale. „Este inspirat din evenimente reale pe care le-am trăit chiar eu, în 2002, când lucram ca fixer la Agenția France Press. Bineînțeles, situația nu a fost atât de dramatică pe cât este în film, însă mi-a lăsat acel gust amar pe care am încercat să-l redăm cumva și în film, faptul că într-un fel sau altul, găsind o copilă — în Sighetu Marmației se întâmpla lucrul acesta — am avut sentimentul că efectiv ne folosim de drama ei pentru a ne atinge scopurile — ziariștii francezi făceau un super reportaj într-o epocă în care Nicholas Sarkozy schimba legea, fiind ministru de Interne, iar eu luam niște bani buni, iar fata respectivă rămânea cu problemele ei într-un oraș în care traficul de persoane era extrem de puternic”, a afirmat Silișteanu.
În film, fata se sperie și refuză să participe la realizarea interviului, iar lui Radu îi revine misiunea de a o convinge pe fată să se lase intervievată, explicându-i că el și ceilalți jurnaliști (toți bărbați) nu vor să îi facă niciun rău și că e spre binele ei să vorbească. Fata îi răspunde că exact același lucru i-a spus și proxenetul local care a convins-o să plece la Paris, unde a forțat-o să se prostitueze. În acest moment, Radu simte că, într-un fel, prin ceea ce încearcă el să o convingă pe această fată sa facă, în ciuda refuzului ei, nu e cu nimic deasupra acelui proxenet.
Regizorul Adrian Sitaru a spus duminică seara că filmul reflectă și niște întrebari pe care și le pune el legate de propria sa muncă în care, tot cu bune intenții, trebuie să convingă adulți, adolescenți, copii și chiar animale, să participe la crearea unei realități imaginate de el. „Nu m-a interesat prea mult jurnalismul, ci mai mult felul în care, din dragoste, cu cele mai bune intenții, în profesia noastră și uneori chiar în viața personală, abuzăm de cei de lângă noi”, a declarat Adrian Sitaru.
Pe lângă povestea principală a filmului, reprezentată de reportaj și de subiectul lui, mai sunt și alte „fire”, povești secundare, care reprezintă alte ipostaze ale aceleiași întrebări, în fața căreia s-a regăsit fiecare dintre noi, fie de o parte, fie de cealaltă parte a baricadei: oare intervenind, implicându-ne, încercând să ne impunem cu încăpățânare un anumit punct de vedere, să ne atingem un scop, chiar și unul pozitiv, cu bune intenții, care ar putea fi și în folosul altora, facem, de fapt, bine sau rău?
În ciuda faptului că este construit în jurul unui subiect dur, trist, a unei realități dintr-o zonă întunecată a societății, „Fixeur” este un film cald, inteligent, bine realizat, aș îndrăzni să spun chiar luminos, care, poate în mod paradoxal, nu te deprimă, și de la care nu pleci cu un gust amar legat de umanitate, ci, dimpotrivă, este un film din ale cărui perspectivă și sfârșit transpare sinceritate, bunătate și speranță.
„Fixeur” rulează în cinematografe din 27 ianuarie.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
