Vargas Llosa, Foucault, Eco au lămurit-o pe îndelete: scrisul nu îi dezvăluie cuiva identitatea, i-o învăluie.
Cu mine s-au fript mulți, în toate sensurile posibile. Literatura și poezia, se știe, sunt focar de proiecție. Sigur că stilul transpiră ceva, mai deconspiră una, alta, pot fi trasate unele corespondențe, dar cred că nici o minte luminată nu s-ar descurca să o facă într-un mod fără echivoc.
M-am tot lăudat că citesc în chipuri, că pot spune foarte multe despre cineva dintr-o poză și mi se tot cere să ”ghicesc” în texte! E imposibil. Nu pentru că nu s-ar putea spune lesne dintr-unul dacă vocea care îl animă e a unui încrezut, a unui dictator sau a unei creaturi blajine, a unui zbuciumat sau a unui calm, a unui agresiv sau a unui calin, a unui naiv, a unui obsesional sau a cuiva relaxat și hâtru, ci pentru că, dacă ești scriitor, toate acestea se pot, mă iertați, falsifica. SCRISUL E UN TRAVESTI. Totul e reversibil în scris, te poți oricând dezice cu un simplu: ”am greșit, am fost prost, nu eram în apele mele” de cele afirmate cândva. Scrisul e faptă ludică și reflexivă- dacă nu e poezie pură – e impersonal. Ideile nu sunt ale cuiva, ele sunt. Iar starea de spirit e o chestiune păcălitoare, ea poate simula anumite trăsături de caracter/ fire/ temperament, fără să fie relevant.
Fața și corpul însă au alt statut, ele sunt unice și nu sunt tranzitorii precum gândurile, iar stările nu modifica fondul… Caracterul ne este scris în trăsături și gesturi și priviri, în limbajul trupului, o simplă pasă emoțională nu îl poate face invizibil. Textele sunt frivole, travestiul constă și în faptul că ele reprezintă un imago virtual al fiecăruia. Dar nu prea sunt de acord cu teza că ne putem ”cosmetiza” imaginea în virtual. Nici Hegel nu poate.
Hegel, în forma lui maximă, când scrie o frază cu care te canonești cu transpirații câte o săptămână să o înțelegi, tot e mai puțin captivant decât ar fi dacă ar tăcea și ar zâmbi.
Ghazale photographed by Farzad Sarfarazi, 2012
Filosofia oricui poate fi oricând făcută praf de un zâmbet. Nicio idee (care nu e cu nimic mai personală decât o piatră) nu se poate ridica mai presus de ceea ce avem, fiecare unic, și care se manifestă sensibil.
Cât de limitate, de mediocre, cât de obositoare pot fi toate formele de comunicare conceptuală, atunci când ai parte de o supradoză! Nu există supradoză de zâmbit sau de atingere în plan fizic, nu există supradoză de viață. Pentru cineva ”prezent” tot ce se întâmplă în realitate e o sursă inepuizabilă de uimire. Plictisul vine din izolare, din statul în capul propriu, îmbâcsit, din faptul de a recicla și rumega mereu aceleași gânduri. Ne plictisim de peisajele terne și monotone ale minții.
Un zâmbet – care e o chestiune cât se poate de carnală – e totodată mai metafizic decât toată filosofia lumii presărată în texte. E ambiguu, e inefabil, e evanescent, e ființă. Ideile nu sunt.
Nu mă mai satur de lirismul chipurilor. De justețea textelor sunt intoxicată.
Ce să faci cu un senzorial din ăsta ”fundamentalist” ca mine?
Toate textele acestui autor, aici.
Pe Ilinca o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
