Dimineața era încă învelită în umbrele reci, ușor zvântate de dorința firească înspre acel gust desăvârșit de cafea. În ființa mea exista un zumzet nedefinit, poate neinfinit, ce tânjea să fie, să prindă contur. Și, l-au conturat brațele tale, când m-au îmbrățișat cu dorul reîntâlnirii pe care o mai trăisem. După prima gură de cafea am simțit o petală a destinului, nedesprinsă încă, acea clipă unică a îmbrățișării. Oare de ce prima clipă s-a transformat într-o desăvârșită destinație?
Când am privit-o stând cu chipul în soare, pe acea ființă ludică, mă așteptam să îi văd ochii lucind ca o piatră valoroasă, cuprinsă de luciul complex al ochiului de tigru. I-am cerut să nu se miște, ca pentru o poză macro, doar ca să mă uit în ochii ei prin razele de soare care se reflectau din pasiune și anticipație. Iar ea, ființă dragă, stătea nemișcată, parcă surprinsă, cu sufletul dezvelit, aproape fără apărare. Și fără cuvinte.
Soarele îmi ardea chipul, nimic mai mult. Ei nu i-l ardea. Știa că o privesc și se lăsa admirată. Era ca o răsplată pentru anii de așteptare, zâmbindu-mi cu același zâmbet pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Iar acum o priveam pentru prima dată. Chipul ei nu roșea. În schimb, chipul ei năștea pistrui. Erau tot mai mulți, discreți și atrăgători. Soarele nu a făcut decât să le contureze existența pe care sufletul meu doar o intuia. Oare ființa ei trăda bucuria și liniștea prin apariția pistruilor?
M-am întrebat în acele clipe dacă poți simți pistruii aproape de ochi, acolo unde umbra ochilor nu există, doar pentru că iluminau așa cum razele de soare o fac. Degetele mele o căutau, tremurând peste tenul ei pistruiat. Sub ochi purta un soclu neuniform pentru razele de soare, atât de discret, atât de pătrunzător pentru sufletul meu de visător. Am închis ochii și am atins-o pe obraji. Am urcat lent, pe tenul ei lin. Oare pistruii se simt? I-aș fi simțit dacă îi atingeam cu atenție, fără să mă grăbesc? Când mi-am deschis ochii, pistruiata privea orașul de la înălțime.
Nu departe de locul în care soarele căuta să îmi îngâne privirea, dormea o apă de izvor de munte. Nu curgea repede, pentru că nu dorea să îi zădărnicească fetei momentul de autocontemplare. Oare ce vedea ființa pistruiată în apa limpede de munte? Chipul ei era cald ca soarele care se folosea de oglindirea apei ca să o privească. Soarele nu se reflectă în apa limpede de munte, cum cred prea mulți. El doar căuta să îi privească zâmbetul ființei cu pistrui. Și, iată cum din oglindire se hrănesc mai multe ființe flămânde. Știam că soarele nu poate vedea clar de unul singur. Iată motivul pentru care lumina lui este diferită atunci când se intersectează cu chipul ei, iar dacă îți lăsai ochii prinși de lumina razelor lui ademenitoare, o vezi și tu. Reflectată în apă, ființa cu pistrui este cu totul altceva. Oglindirea chipului uman în apa de munte abia născută era destinată doar omului. Să o atingă, să o desăvârșească, să o ruineze cu visurile și dorințele sufletului său.
M-am așezat aproape de intersecția bucuriei ei cu o privire aruncată asupra clădirilor vechi ale orașului. Mă comportam ca un fotograf ce mânuia aproape de perfecțiune o cameră profesională de fotografiat. Zoomul pe care mi-l imaginam, nu avea menirea de a imortaliza chipul pe care îl doream mângâiat de visele mele. Mă obișnuiam de aproape cu trecerile de la bucurie la entuziasm pur pe care le năștea ființa ei. Știa că o privesc. Fotografiile erau pentru ea și, poate pentru cei care erau deja obișnuiți cu ea. Pentru mine, erau un act artistic menit să contureze pistruii. Oare ființa cu pistrui îi vedea atunci când se privea reflectată în apă?
Dar, ei nu i-am spus…
Pe Cosmisian îl găsiţi întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
