Scriitoarea Sidonia Drăgușanu a trăit o viață ca în romanele ei: a stârnit pasiuni, a iubit cu disperare, a fost părăsită de soț, dar iubită de public. La 40 de ani de la moartea ei, familia îi reeditează opera
Înainte de orice, Sidonia Drăgușanu a fost fiica lui Leon și a Matildei. S-a născut la 4 august 1908 în familia lui Leon Drăgușeanu, un respectabil, dar cam în vârstă, administrator de spital bucureștean. Când a născut-o pe Sidonia, Matilda avea 22 de ani și o inimă zburdalnică. Inima i-a dat ghes să divorțeze de Leon și să-și orienteze palpitațiile spre tânărul ofițer Puiu Dumitrescu, în fața căruia poza adesea, din foișorul familiei, cu ghergheful de brodat în brațe. Târziu s-a aflat că Tilda nu știuse nici măcar să coasă o butonieră. În schimb, a știut să fructifice gradul militar al următorului ei soț. Partener de tenis pentru zvăpăiatul Carol al II-lea, Puiu Dumitrescu a ajuns general în Armata Română. Iar asta a făcut-o mai cu seamă pe Matilda „generăleasă”, rol ce i-a venit mănușă și l-a purtat până la bătrânețe. Greu de spus cât o fi afectat-o divorțul părinților pe micuța Sidi. Multe din romanele, piesele de teatru, articolele Sidoniei sunt povești în care dragostea nu ține, cunoaște triumfuri palide și vremelnice, bărbații înșală, femeile suferă, viața merge mai departe.
Sidonia s-a remarcat încă din adolescență printr-o fire jucăușă, ceea ce avea s-o formeze pe femeia veselă și tonică de mai târziu. La pensionul Choisy-Mangiru – ținut în epocă de o franțuzoaică și un român neaoș – le juca farse profesoarelor, împreună cu colegele. Avea 14-15 ani când a început să scrie piese de teatru care se jucau chiar acolo, în școală. Romanul ei de debut și multe din scrierile publicate mai târziu aveau să conțină personaje și întâmplări din perioada pensionatelor de fete, o epocă în care femeia nu era crescută pentru carieră, ci pentru iubit. Sau gătit.
Apariția ei în lumea literară s-a integrat într-un val stângist, progresist și feminist, ce avea să fie remarcat de diverși scriitori consacrați: Eugen Ionescu, rămas un prieten drag Sidoniei chiar și după ce a plecat din țară, sau George Călinescu. Unii le persiflau, alții le iubeau. Invidioși care să le minimizeze talentul, pe motiv că „literatura pentru femei” ar fi o subcultură, se mai găsesc și azi. Valul în care s-a afirmat și Sidonia a impus în timp nume mari în istoria literaturii și artei: Geo Bogza, Gelu Naum, Aurel Baranga, pictorul și sculptorul Ion Vlasiu, poetul Marcel Avramescu, Ștefan Roll, pictorițele Magdalena Rădulescu și Ligia Macovei. Erau progresiști, dadaiști, revoltați, teribiliști. Femeile experimentau sexual, exersau libertinajul, se emancipau. Majoritatea au eșuat în realismul socialist după război, dar asta li s-a întâmplat și multor bărbați.
Sidonia nu a fost atât de îndrăzneață precum colegele ei de generație. Romanul ei de debut, „Într-o gară mică”, publicat în 1934 (și reeditat în 2017), emană inocența adolescentină a unei epoci desuete. Și totuși a fost ales, editat, publicat și premiat ca cel mai frumos din 60 de alte manuscrise propuse editurii Cugetarea, unele chiar ale autorilor consacrați.
Înainte de a deveni celebră, înainte de a fi oprită pe Calea Victoriei de cititoare care o întrebau de destinul uneia sau alteia dintre eroinele ei sau îi cereau pur și simplu sfaturi de viață, Sidonia a fost ceea ce azi se cheamă prețios freelancer. Lucia Demetrius, poetă din cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, își amintea viața ei grea de dinainte și din timpul războiului, când, „ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac.”
Între pasiunea lui Ion Vinea și iubirea fără șanse pentru Miron Radu Paraschivescu
Umorul Sidoniei era tonic, fără îndoială, însă el ascundea poate mici sau mari nefericiri, neîmpliniri personale. Viața sentimentală a Sidoniei s-a înscris perfect în eșantionul reprezentativ al cititoarelor sale: iubiri refuzate, iubiri consumate, trădări și suferințe. Legendele urbane ale vremii vorbeau despre o pasiune mistuitoare pe care o făcuse scriitorul Ion Vinea pentru „frumusețea flamandă” a Sidoniei Drăgușanu. N-au rămas prea multe urme ale acestei pasiuni, în afara câtorva mai degrabă anecdote de folclor. Paradoxal, se pare că presa vremii nu era interesată de subiect. Ion Vinea avea această poreclă căpătată de pe urma originii paterne – Englezul – dar și pentru că era un bărbat fin, elegant, rafinat. Era renumit și prin capacitatea lui de a iubi trei femei în același timp… Una dintre ele, Sidonia, refuza cu îndărătnicie să-i cadă în brațe, deși tot o legendă spune că într-o iarnă geroasă, când o condusese acasă, Vinea ar fi rămas mai bine de un ceas în fața ferestrelor ei, iar ea, când l-a găsit așa nins și înghețat, l-a invitat în casă.
Dacă nu i-a împărtășit pasiunea lui Vinea, Sidonia a preferat să-și trăiască propria pasiune fără șanse, dragostea pentru Miron Radu Paraschivescu, poet comunist în ilegalitate, apoi contestatar al comunismului după instaurare, rămas în istorie ca autor al celebrelor „cântice țigănești”. Sidonia l-a cunoscut în 1942, când erau colegi la unul din nenumăratele ziare la care colaborau amândoi în epocă. Relația lor a pornit din start ca o camaraderie și așa a rămas până la moarte, deși probabil mai mult datorită dragostei pe care ea i-o purta au fost și căsătoriți, din 1944 până prin 1950.
Sidonia cu Geo Bogza și Miron
Când a cunoscut-o pe Sidonia, Miron suferea după Loti, prima lui nevastă și unica iubire, după toate aparențele, și traversa o perioadă de celibat autoimpus. Avea un temperament schimbător, capabil de mari pasiuni, dar și de depresii fără sfârșit. Miron moștenise, se pare, o boală psihică de la mamă, iar climatul socio-politic interbelic și de după război i-a accentual stările ciclotimice. A avut mai multe internări în sanatorii, cele mai grele chiar în timpul căsniciei cu Sidonia.
„Jurnalul unui cobai” (traducerea românească a „Journal d’un heretique”, jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu între 1940 și 1954), publicat și în România după 1990, ridică un pic cortina care ascunde viața intimă a Sidoniei după ce l-a cunoscut pe Miron. El o vede când iubită, când camaradă, când povară, piedică în calea găsirii unei fete pe care s-o iubească și cu care să aibă un copil. Miron nu explică de ce e incapabil s-o iubească pe Sidonia, dar cine poate spune motivul pentru care iubim sau nu? Oricum, relația lor se vede oarecum diferit din scrisorile pe care el i le trimitea, față de ce scria în jurnal. Scrisori înflăcărate, pasionale, aproape prea dulcege ca să reflecte sentimente reale, dar cine suntem noi să judecăm azi inima atât de încercatului poet al „cânticelor țigănești”?
Deși se mai căsătorește de câteva ori până la moarte, Miron rămâne profund legat de Sidonia, și ea de el, într-o prietenie care a sfidat normele sociale. Ce femeie reușește să le fie prietenă și confidentă chiar și nevestelor fostului ei bărbat? Iar Sidonia a reușit lucrul ăsta.
Scrisorile mamei Tilda către fiica „fugită” la Paris
bunica Tilda
Sidonia a fost, fără îndoială, starul familiei sale, cel puțin până când au apărut nepoții, copiii surorii Uca. Din scrisorile Sidoniei către familia ei se conturează un instinct matern revărsat cu dragoste asupra surorii și nepoților, pe care i-a privit ca pe propriii ei copii. Legătura afectivă dintre generăleasa Tilda și prima ei născută nu a slăbit niciodată, iar sfârșitul prematur al Sidoniei, la nici 64 de ani, a făcut ca Tilda să-i supraviețuiască fiicei sale fără să știe. Țintuită la pat de boală la rândul ei, „generalul” Tilda a fost păcălită de familie. Timp de patru ani i s-a ascuns moartea Sidoniei ca să nu-i provoace o durere insuportabilă. Uca împreună cu copiii ei au jucat perfect șarada plecării Sidoniei la Paris, unde ar trăi bine mersi și ar repurta succese după succese cu piesele ei de teatru. Uca îi scria mamei sale scrisori ca venind din partea Sidoniei, iar Tilda îi răspundea cu un dor și o inocență răscolitoare.
„Sidule adorat, iubita mea! Mi-e dor, mi-e dor. Te rog mult să te fotografiezi și să-mi trimiți o poză ca să te mai văd cum ești. Vreau o fotografie! Cât mai stai? Cum te simți? Te rog scrie-mi detaliat cum e camera… Te ador, te iubesc …!”
Sidonia Drăgușanu a murit într-un salon al Spitalului Elias, la 3 mai 1971, la două luni după ce în același spital se stinsese tot de cancer și Miron. Opera ei – câteva romane de dragoste, cărți pentru copii, piese de teatru – face acum obiectul unei reeditări, finanțată de familie. Cel de-al treilea roman, „Jurnalul Aurorei Serafim”, tocmai a apărut la Editura Hoffman. Găsiți mai multe despre Sidonia Drăgușanu pe www.sidonia.ro.
Pe Dollores o găsiți întreagă aici.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert sau o carte care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
