Au venit toamna și nopțile albe. E frig, dar nu fug. E frig și înăuntrul meu, dar de data asta, nu îmi e frică. Simt cum liniștea îmi cuprinde trupul și înțeleg pentru prima dată că nu e despre mine. Nu e despre alegerile mele, despre fricile mele, despre gândurile mele. E despre momentul potrivit, răbdare și iubire. Iubire pentru sine și iubire pentru celălalt.
Înțeleg că la un om nu renunți niciodată, cu atât mai puțin atunci când ai tu chef. Înțeleg că iubirea e complicată. E despre redescoperire și greșeli acceptate. Înțeleg că nu tu renunți la el, la voi, ci, mai degrabă, la un moment dat, soarta renunță să vegheze asupra legăturii voastre.
Înțeleg că e despre intuiție, nu despre reguli sociale, psihologice sau rânduri nesfârșite din cărți.
Intuiția e supremă, iar atunci când nu e auzita, are grijă să te cufunde în cele mai adânci găuri negre care pot exista în ființa ta. Și acolo e întuneric, e frică, e anxietate, e singurătate. E absolut tot ce ființa umană suportă cu greu sau nu suportă deloc. Înțeleg că posibilitățile sunt infinite, iar eu sunt prea mică să fac alegerea corectă după propria-mi gândire. Știu că momentul potrivit desprinderii există, dar vine neanunțat, nu se naște din gândire, ci mai degrabă din simțire. Vine să te aducă în locul potrivit sau să îți dea un avânt spre ieșirea din locul nepotrivit. Iar atunci când vine, fii sigur că nu mai ai nimic de făcut, că misiunea ta s-a încheiat și că finalul poveștii a fost scris. Momentul potrivit doar se simte, doar sa trăiește. El nu vine cu alternative sau căi de întoarcere. Îl simți și știi că acolo totul e sfârșit. El nu include regrete, nici întrebări sortite să rămână într-un etern fără răspuns.
Nu te grăbi să scoți oamenii din viata ta, tratează-i cu răbdare și curiozitate. Poate nu sunt perfecți, poate sunt incompleți și cu toate astea le poți găsi chiar tu o completare. Nu te grăbi să spui adio!
Despărțirea doare orice ar fi, măcar sa doară la momentul potrivit. Sa doară despărțirea și nu regretul că n-ai fost destul, că n-ai dat destul, că n-ai stat destul. Să simți gustul amar al singurătății, dar nu al sentimentelor încă nefructificate. Să te doară amintirile și nu clipele rămase netrăite. Să te doară lipsa celui fără de care acum te simți pustiită și nu șutul în fund pe care i l-ai dat la ieșirea din viața ta. Să te ardă lacrimile tale, nu lacrimile lui pline de neînțeles și uimire. Să știi că ai făcut tot, că ai dat tot și ai fost tot. Tot ce ființa ta poate fi. Atunci… Poate chiar doare mai puțin.
Să nu lași loc de regrete. Nu fugi, doar dintr-un exces de gândire. Pleacă, atunci când trupul tău îți dă semne că nu mai poate. Pleacă, atunci când inima ta îți spune în șoaptă că nu mai e lângă inima lui și îi lipsește hrana iubirii. Pleacă, atunci când el îți ia libertatea evoluției și a trăirii. Pleacă, atunci când el a încetat să se mai bucure de unicitatea ta, atunci când tot ce vede în tine sunt numai defecte. Pleacă, atunci când crezi că nu mai ai nimic de învățat. Da, pleacă la primul semn. Pleacă fără să stai pe gânduri. Dar nu pleca atunci când el dă totul, dar imaginația ta vrea mai mult decât chiar tu poți oferi.
Privește-te! Uite-te în interiorul tău și apoi cere. Coboară-te de pe piedestalul mândriei, mângâie-i sufletul și apoi ceartă-l că nu-ți oferă destul, ca nu-ți e destul. Apreciază-l, și apoi reproșează-i că nu te apreciază destul. Oferă-i nopți nesfârșite, apoi cere-i mai mult. Iubește-l și abia apoi spune-i că nu te iubește destul. Fii tu suficient de femeie și apoi spune-i lui că-i lipsește bărbăția.
Ai să spui că de tine depinde totul și că nu e corect. Am să-ți spun că nu, nu de tine depinde totul și cu toate astea, nici nu ți se cuvine totul. Ai să-mi spui că tu ești femeie, că ești fragilă și vulnerabilă. Am să-ți spun că ai dreptate, dar am să te rog chiar să arăți asta. Ai sa-mi spui că n-ai de ce să-i suporți toanele și am să te întreb el de ce e obligat să ți le suporte pe ale tale. Ai să-mi spui că meriți iubire, că meriți totul pentru că ești o infinită sursă de energie și putere. Am să-ți spun că ai dreptate, atunci când chiar o să te folosești de tot ce ai.
Ai să-mi spui că renunți când vrei, că faci ce vrei, că ești puternică și independentă. Am să te rog chiar să o faci, dar fă-o fără să arunci la gunoi omul vieții tale, doar pentru că în acel moment nu totul e perfect, doar pentru că undeva în colțul minții tale ai zărit încă un motiv de nemulțumire. Am să te rog să o faci atunci când nimic din tine, nu-ți mai spune să rămâi, atunci când fără el vei prinde aripi și vei fi mai strălucitoare ca niciodată în viața ta, atunci când te vei simți mai completă în singurătate!
Guest post by Ana-Maria Georgiana Isac
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
