Au ajuns în Roma de câteva ore. De la aeroport au luat trenul spre oraş şi au realizat că s-au păcălit niţel. Plătiseră tot atât ca şi pentru un taxi care i-ar fi dus în centru, doar că au fost lăsaţi în gară de unde, normal, au luat suplimentar o maşină ca să găsească apartamentul.
Domus Minervae, aproape de piaţa Venezia şi Navona. Iar Panteonul era la o aruncătură de băţ. Ce-şi putea dori mai mult Muiescoi, un bărbat trecut de prima tinereţe, ba chiar şi de a doua. Şi-a găsit o iubită. Luanita. Drăguţă. Isteaţă. Vorbăreaţă. Descurcăreaţă. Şi-n Italia lucrase câţiva ani, undeva în sud. Acum era la plajă. Îi condiţionase venirea cu câteva ore de bronz. Erau în august, doar. El nu suporta soarele, aşa că prefera să rămână în zonă.
Se bărbierea excesiv. Uneori o făcea din plictiseală, de mai multe ori pe zi. Îi făcea plăcere să-şi simtă obrajii netezi şi rotunzi ca fundul unui copil. Când era obosit exagera şi chiar reuşea să-şi irite pielea ce i se înroşea şi ustura. Dar nu se dădea bătut. Era bărbat! Capabil să suporte doar durerile pe care şi le pricinuieşte. În afară de tabietul rasului mai consuma şi multă cofeină, cafea instant sau de la dozatoare. Se amăgea că se trezeşte cu ajutorul ei. Nu suporta senzaţia de adormire, ameţeală, neputinţă. Cu mâna lui!
Telefonul îi suna des în ultima oră. Îl auzea vibrând pe noptieră. Apelantul era acelaşi. Nu a răspuns la primele douăzecişicinci. Aştepta a douăzecişişasea melodie neîntreruptă. Mamiţi îl suna. Să vadă dacă au ajuns cu bine. Era logic, altfel l-ar fi avut închis sau s-ar fi discutat la ştiri despre cadavre neidentificate. Avionul nu se prăbuşise. Nimeni nu murise. Nici măcar telefonul.
Şi-a frecat tacticos un ness, cafea braziliană instant. Până a făcut spume. Aşa învolburate şi cu acea culoare modificată de la zahăr. Din maro închis devenea aproape bej. Atunci era timpul să toarne apă fierbinte peste. Şi savura cu papilele şi nările aburii incitanţi.
Sursă foto: ties.com
Timpul era plăcut. Destul de cald încă de dimineaţă. Ea plecase grăbite să prindă primele ultraviolete pe cizmă. Îi permisese asta. Era parolist. Treizeci de grade şi nu s-a făcut încă ora 10 înainte de prânz. Sufocant. Închise balconul având grijă să nu-şi balanseze ceaşca din mână şi să nu murdărească draperiile albe. Pornise clima. Bârâia puternic. Aveau vedere înspre un colţ al unei pieţe. Nu ştia care dintre cele două este, nu ieşise încă la plimbare, îşi aştepta macaronara, aşa îi spunea în glumă Luanitei din cauză că ştia bine italiană. Vorbea ca o maşină de tocat carne pusă pe un motor electric. Nici nu distingea când se sfârşea un cuvânt, propoziţie şi începeau altele. El n-avea ureche muzicală. Nu ştia nicio limbă în afară de cea maternă. Folosea mâinile şi mugea ca un preot ce-şi cântă cu tact unele predici să lungească articulările, doar, doar va nimeri sunetul corect. Nu ajungea pe acolo des. Vedea din uimirile pe care le stârnea. Poate şi din cauza asta hotărî să folosească o interpretă în concedii. Luanita.
Făcu greşeala să răspundă în cele din urmă la telefon.
– Muiţă! Ieşti bine? Auzi vocea gâfâită la celălalt capăt al receptorului. Şi bucuroasă. Era în regulă.
– Da, mami! Apoi îşi dregea glasul care la început era subţiat de emoţii ca al unui adolescent. Muiţă. Octogenară şi maică-sa n-a înţeles nici până acum forma de alintare. Dacă nu i-a explicat semnificaţia mai demult, cum să-i zică aşa ceva azi. Ar fi fost absurd să îi povestească sexual ce conotaţii are. S-a obişnuit. Basta.
– Sunt bine, dar în avion este interzis să vorbim la telefon. Minţea şi n-avea cum să fie verificat în legătură cu ceea ce spune.
– Aţi ajuns cu bine?
– Da, mami!
– Bine-i, atunci. Mi-a fost teamă. Am şi avut un vis urât şi greu. Ţi-ai luat batista norocoasă? O ţii la piept.
– Da, mami, da! Iar minţea şi se învârtea prin cameră nehotărât. Să-i închidă sau să o mai asculte o perioadă. Ar fi insistat. Greşise când i-a făcut cadou un celular cu abonament minimal. De atunci era sunat zilnic, măcar o dată. Când pleca din oraş îl teroriza de mai multe ori. Spera să moară. Telefonul sau bătrâna. Dar rezistau cu stoicism, parcă se susţineau reciproc. I-ar fi părut rău, normal, dar stresul de orice natură este de evitat.
– Muiţă. Fii sincer. Îţi mănâncă banii? Spune-mi!
– Nu, mamii, fii serioasă. Ţi-am zis. A venit pe banii ei, îşi plăteşte tot, inclusiv serveţelele personale. Minţea. Bătrâna avea un fix cu batistele şi şerveţelele, iar în ultima vreme îl bătea la cap şi cu hârtia igienică. Era de-o zgârcenie rară. Să o recicleze! Este modern.
– Nu te cred.
– Coşmar am avut.
– Ce? întrebă din reflex, pe jumătate adormit.
– Azi noapte am visat că zboară o cioară neagră peste capul tău şi eu strig atât de tare ca să te avertizez încât mi-a căzut şi ultimul dinte, l-am scuipat şi s-a rătăcit prin gazonul din faţa casei. Ia-l de unde nu-i! Erai parcă surd şi pasărea ţi s-a găinat după ce a făcut mai multe ocoluri pe deasupra fix pe creştet. Te spălai, dar nu se ducea rahatul. Tot rămânea printre firele de păr. Asta nu-i de bine! La un moment dat ţi le smulgeai disperat. Vine peste capul tău o mare ruşine. Ascultă de maica.
– Vorbeşti prostii! Astea sunt doar superstiţii. Nimic aiurea nu s-a întâmplat, fii calmă. Te rog. Deschise uşa balconului să audă sunetul străzii. Sfaturile părinteşti sunt groteşti. Devin tot mai primitive.
– Ascultă de maica. Ruşine. Vocea îi devenise gravă şi adoptase un ton misterios şi răguşit ca să-l impresioneze. De mic încercase să îl înspăimânte cu tertipul timbrului. Uneori îi reuşea. De cele mai multe ori.
– Închid telefonul. Sunt obosit şi nu vreau să ne certăm. Devenise atât de iritat încât îi venise să-l arunce într-un bol cu peşti din cameră. Caraşi aurii şi lenţi care se plimbau printre câteva alge. Apoi îl puse pe difuzor şi-l aşeză lângă acvariu. Atrase atenţia peştilor care încercau să-l ciupească. Era vişiniu.
– Bine. Dar măcar spune-mi. Îţi mănâncă banii? Hai, nu mă păcăli. Îmi dau seama. Apoi îşi suflă nasul. În batista ei de casă. Ştiu cum îs femeile în ziua de azi. Numai bani şi bani. Nimic nu oferă în schimb. Nici mâncare, haine călcate sau măcar o biată bucată de hârtie igienică virgină!
– Nu mami. Suntem bine. Strigă să fie auzit. Se întrerupe semnalul. Plictisit şi enervat de conversaţie.
– Nu. Muiţă. Nu glumi cu mine. Văd că am antena întreagă. Toate liniuţele-s negre. Am urcat în pod să le prind pe toate. Tu eşti la Roma. Acolo şi-n beciuri există semnal. Am sunat la companie să întreb. Acum bătrâna minţea. N-avea cum s-o verifice.
– Bine, mami. Acceptă împăciuitor.
– Vrei să vin să te aduc acasă? Îl întrebă plină de speranţe. Ar fi fost în stare să facă efortul de a călători. Am bani puşi deoparte pentru înmormântare sau terapii. Destui.
– Nu, mami. Nu e cazul. Ce ai mai făcut în rest? Te-a mai vizitat mătuşa Aleia?
– De ce mă refuzi? Te-a lăsat fără bani. Recunoşti. Vezi.
– Am destui bani, dar sunt în concediu şi vreau să mă relaxez. N-am nevoie de ajutorul tău. Te rog să nu te superi, mă simt chiar bine.
– Muiţă-n concediu?
– Da, mami, ţi-am spus. Doar nu ai uitat?
– He, he… râdea maică-sa de el, cum să uit, am vrut să văd dacă mă minţi cum o faci de obicei. Aud numai ce vreau. Hai acasă.
– Nu!
– Hai.
– Sărut-mâna, închid, trebuie să dorm, sunt obosit.
– Să-ţi cânt un cântec de adormire? Deja îşi dregea vocea obosită. Ar face orice ca să îl mai audă o perioadă. Numai pe el îl avea.
– Nuuu… şi întrerupse apelul siderat. Apoi se baricadă în baie, făcu un duş şi se bărbieri, după duş firele de păr devin moi şi fragile. Asta da viaţă. Încercă să uite discuţia. Telefonul se pusese iar să tremure. De trei ori până la mut. Filtrase numărul de telefon al mamei să stea liniştit. Dacă o să păţească ceva o să fie anunţat de vreo rudă.
Luanita luase metroul, rucsăcelul pe spate, un buz şi apoi un alt tren de suprafaţă şi ajunsese la plajă. Bucurie, linişte şi puţine palpitaţii. Nu reuşea să-şi astâmpere fericirea mişcării valurilor şi mirosul de alge de fiecare dată când le simţea aproape de trup. Se dezechipă repede şi se întinse pe rogojina micuţă cu care venise. După ce se unsese tacticos pe picioare, piept şi umeri cu o cremă de protecţie se întinsese zumzăind, scotea un freamăt aproape imperceptibil de mulţumire ca o pisică ce toarce. Lurcurile ieşeau cum îşi dorea. Doar era frumoasă. Şi câştiga mult din simpla imagine. O exploatează cât mai mult.
Aproape aţipise. Ascultă pe cineva. Plângea pe aproape. De curiozitate deschisese ochii. Numai bine. Soarele o ardea deja pe pulpe. Măcar îşi schimba poziţia.
– Ce ai păţit? îl întrebă în italiană.
– Vreau la baie. I-a răspuns tot în italiană micuţul de aproximativ patru, cinci ani. Pipi. Mami nu vine cu mine. Mi-e teamă. Zice că-s bărbat! Fără frică. Mi-este.
Era nud. Instinctual îi privi zona organelor genitale. Ca orice femeie. Şi spre surprinderea ei o avea excitată de tot. Ridicată. Micuţă. Dar ridicată. Zumzăi imperceptibil. O să-i treacă după ce urinează, gândi.
– Te duc eu. Cu mine vii?
– Da.
Mergeau. I se bălăngănea rapid, mai mult spre stânga decât spre dreapta. Se grăbeau doar. Toaletele nu erau departe. Îşi luase saboţii de plajă şi ţinându-l de mână îl condusese pe poteca pavată cu scânduri până la locul sanitar. Acolo îl încălţă cu saboţii ei şi îl aşteptă până îşi făcuse treaba. Se întoarse eliberat, senin. I-a mulţumit, mai mult, i-a dăruit şi un pupic Coello, cam aşa i-a spus că se numeşte şi o ţâşni către părinţi. Puţa îi redevenise la dimensiuni normale. De mici se folosesc de femei. Gândi. O să facă invers.
Nici măcar nu-i mulţumise. Plecase înapoi spre familie. Ciao! A murmurat zâmbitoare.
Lansă un mesaj pentru cineva de acolo, o cunoştinţă din anii în care lucrase în zonă. Primi un răspuns. Mai multe invitaţii de relocare. Se decisese greu. I-au luat mai mult de cinci minute.
Drumul de întoarcere era cam lung, noroc că avea telefonul cu ajutorul căruia îşi căuta traseul cel mai facil, timp şi bani. Cu timpul n-avea probleme. A intrat în cameră cu inima bubuindu-i. Se tot gândise ce minciuni să inventeze ca să plece. N-a avut nevoie de niciuna, spre bucuria ei. Bagajul era nedesfăcut. Din nou avusese noroc că era o leneşă grăbită.
Muiescoi dormea gol pe patul răvăşit. Semăna cu micuţul de la mare într-o anumită privinţă. Să se grăbească. Îi luă portofelul golindu-l de bani, să-i ajungă până în sud. Telefonul îi tot sălta pe marginea măsuţei din hol. De curiozitate îl luă în mână să vadă cine sună. Scria „mami”. Îl înfăşură într-un tricou şi-l abandonă tot acolo.
Înainte de apleca din apartament ca s-o ţină minte, de parcă ar putea s-o uite, oricum nu se culcase cu el, îl închise în cameră luând şi cheia lui, lăsându-le la recepţie. Cum o să ceară să i se deschidă uşa? Pe unde o să evadeze? Zumzăia imperceptibil, ridicând involuntar dintr-o sprânceană. Ce bine e să fii dorită!
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
