M-am cufundat în soarele de primăvară, cu carte cu tot. Mirosea a zambile și a pământ reavăn. Mi-am strâns pardesiul pe lângă trup la adierea pișcăcioasă a unui vânticel rebel. Obraznicul! Val-vârtej, lângă mine se așeză o domnișoară. Fără să mă întrebe ceva, fără să își ceară voie. Se trânti pe bancă răsunător. O privii cu uimire! Nu că ar fi fost prima oară când un tinerel la vârsta rebeliunii iertate se comporta astfel în preajma mea, însă domnișoara tremura toată. Să-i fi fost rău sau era doar supărată?
După câteva momente, izbucni în hohote de plâns. M-am apropiat și i-am așezat o mână pe umăr. Am rămas în tăcere. Nici ea nu s-a ferit. Când s-a mai liniștit mi-a spus scurt:
– Azi, oamenii mi-au omorât sufletul!
Am privit-o năucă. Oamenii! Auzi tu, omenirea întreagă să omoare un biet copil. Care oameni? Ce oameni?
– Oamenii… înțelegi?
Nu, nu înțelegeam. Așa că am aflat că era unul dintre acei tineri precoce care scriau de mici, care citeau enorm, acei copii rarissimi și binecuvîntați, ori poate blestemați să se fi născut într-o lume care e orice, dar nu interesată de om. Publicase deja, la doar 18 ani, două cărți și cu oareș’ce succes. A aflat de prin prieteni că niște ”binevoitori” îi furaseră cărțile. Creația ei făcea bani buni, pentru alții prin America. Editura se arăta neputincioasă. Prea costisitor un proces. Ba mai mult, și prin țară alți „binevoitori” foloseau munca ei fără să fi cerut măcar voie. „Drepturi de autor? Ete, aș! Bunul simț de a cere voie să folosești munca cuiva? Ce prostie! Ce aroganță! Oricine poate scrie, deci cum vine aia să nu te folosești de bunul creat de altul. Odată creat e al tuturor, nu?”, zbiera logica mulțimii, vulgară.
De curând aflase că cineva se semnase pe un alt eseu de-al ei și câștigase un premiu important. Când a confruntat persoana, i s-a spus sec: „Ai putea fi recunoscătoare că-ți fac promovare. Și așa a trebuit să muncesc după tine să corectez! Puteai scrie mai bine”. În clipa aia ceva se frânsese în ea. Nu reușise să se mai apere, pentru că nu reușise nici să înțeleagă de fapt ce auzise. Mintea ei refuzase să mai lege cuvintele în sens.
Am reîntâlnit-o după ani mulți. Era deja o doamnă frumoasă și puternică. Am întrebat-o unde aș putea-o citi și mi-a răspuns cu privirea devenită brusc goală:
– În ziua aia, oamenii mi-au ucis sufletul. Niciodată n-am mai scris după aceea.
Pe Lacrima o găsiți cu totul, aici.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
