Iată patru idei preconcepute pe care ar trebui, poate, să le reconsideri.
1. Dragostea există și durează toată viața
Oamenii mari obișnuiesc să le vândă copiilor iluzia unei lumi mai bune și mai drepte nu doar decât este lumea, ci și decât poate ea deveni în timpul vieții lor. Una dintre cele mai comune iluzii livrate este aceea că dragostea există. E o afirmație tare, fără nuanțe, fără să comporte nicio conjuncție adversativă. Ei bine, nu.
Dragostea se poate întâmpla să existe, ceea ce e cu totul altceva și nu îi conferă acestei scurte proproziții valoare de axiomă. “Dragostea există” nu are valabilitate universală ca legea gravitației. Adevărul e că dragostea poate să existe sau poate să nu existe. Sunt – vai! – oameni care nu sunt dotați cu aparatul iubirii. Nu există statistici în acest sens, cercetătorii britanici dorm pe ei, dar cred că nu sunt deloc în minoritate absolută.
Apoi, dragostea poate să existe, iar apoi să nu mai existe, decurgând în ură sau în forme mai stabile pe care se poate întemeia o relație între oameni (simpla admirație, respectul profund etc.). Nu trebuie confundată niciodată dragostea cu starea incipientă, larvară, în care se exprimă strict dorința, mai degrabă animalică, de a poseda sau de a fi îngrijit.
Cât despre oroarea că “dragostea durează toată viața” sau poate chiar, vampirește, mai mult, această idee romantică e frumoasă, dar falsă. Există excepții. Dar la fel există și bărbatul cu două penisuri funcționale. Să nu-l mitizăm, să nu-l facem chip cioplit, mai ales că ar arăta, trebuie să admiteți, un pic caraghios.
Lumea ar fi un loc mai tolerabil dacă am ști toți că dragostea nu e obligatoriu să existe și că prezintă îndeobște o durată limitată de manifestare. Ne-am chinui mai puțin, ne-am face mai puține speranțe, am avea mai puține deziluzii, am evita unele boli psihice și în general am înțelege că lumea nu e în culori, ci în nuanțe. Am fi mai înțelepți și, cu puțin noroc, chiar mai buni. Și nu e adevărat nici că poeții și-ar pierde însemnătatea.
2. Toți suntem speciali și trebuie să facem totul pentru a rămâne speciali
E o credință relativ recentă în istoria oamenilor. Cei dinaintea noastră se axau pe diferențe și reușiseră să construiască un spațiu insuportabil și nedrept. Suntem la celălalt pol și ne îndeptăm spre o lume la fel de lipsită de substanță și fundamental la fel de insuportabilă și nedreaptă.
Vă revoltă adevărul că societățile antice își datorează măreția muncii scalvilor? Sau că strălucirea fostelor capitale de imperii coloniale este doar cealaltă față a unei monede care mai cuprinde mizeria, exploatarea, abuzul? Cel mai probabil, nu. Să nu ne gândim la asta. Nu are rost să ne obosim.
Acum, în minunata noastră lume nouă, important este că suntem ceea ce suntem și că, dacă vom fi consumatori disciplinați, cuminți și fără întrebări, vom fi apreciați ca atare.
Nu contează că suntem obezi sau imbecili, e bine să ne acceptăm și să îi facem și pe ceilalți să ne accepțe. Vedeți potențialul autodistructiv al acestei pseudogândiri?
Forța de cumpărare a maselor largi, populare, de cretini e – alături de bomba demografică – poate cea mai proastă veste pentru viitorul speciei. O minoritate de minți strălucite trudind să satisfacă nevoile de simplitate ale unor imbecili radicali în toate drepturile lor? Ce este prezentul dacă nu această realitate? Și ce poate să devină, pe cale de consecință, viitorul?
E la fel de just că oamenii au fost dintotdeauna egoiști și absurzi și că nu timpul este – cum greșit s-a crezut – rezolvarea. Timpul poate să rezolve sau poate să nu rezolve ecuațiile atâtor vieți. Singura obligație a timpului este să treacă.
3. Suntem aici ca să fim fericiți
În filmul de cinema “Opt și jumătate” al lui Fellini, un regizor aflat într-un moment de cumpănă în arta sa se adresează unui cardinal, mărturisindu-i, cum se mărturisește duhovnicului, că nu este fericit. Cardinalul îi reproșează insolența acestui gând: cine i-a spus că s-a născut să fie fericit?, cum își permite asemenea ipoteză?, ce are în cap? Apoi o dă într-un monolog teologal și steril despre cetatea lui Dumnezeu și cetatea oamenilor. Regizorul îl lasă să vorbească singur, reușind, cred, ceea ce și-a propus: să arate cât de greșite sunt unele răspunsuri bătătorite, golite de fondul inițial, la întrebările timpului nostru atroce (filmul e tânăr, are doar cincizeci de ani).
Dar cardinalul, chiar dacă o demonstreză greșit, are dreptate în retorica lui: cine spune că suntem aici ca să fim fericiți? El are dreptate, nu reclamele de telviziune cu oameni cu danturi perfecte zâmbind tâmp din livingul caselor lor fără pată.
Oricât de scandaloasă ni s-ar părea ipoteza, adevărul e că nu știm de ce suntem aici, puțin află, iar cei mai mulți mor fără să știe vreodată. Aceia care aleg să nu trăiască asemnea larvelor caută răspunsurile. Unii sunt aici doar ca să caute sensul, alții vor să facă din călătoria asta o permanentă încântare a simțurilor, puțini văd în viață o chestiune de conștiință în care nefericirea personală e inevitabilă pentru un scop ceva mai amplu. De obicei, trec drept nebuni (a se studia mai îndeaproape clasicul “Don Quijote”).
Cu siguranță, însă, nu se poate demonstra că suntem aici să fim fericiți, mai departe însă s-ar putea demonstra că fericirea, la fel ca dragostea, nici măcar nu există ca un dat obiectiv asimilabil, că este o simplă nălucire a oamenilor pentru a obloji lipsa de însemnătate a trecerii lor pe pământ.
4. Moarte religiilor!
Un crez al societăților secularizate, lesne contestabil, un vers apreciat de hipioți, dar o direcție de lucru care nu e necesară. Omul modern poate să cunoască discernământul de a vedea în religii un șir de superstiții stupide, de care se poate desprinde fără consecințe. În plus, religiile pot să vireze lesne spre fanatism, cu consecințe tot mai cunoscute. Omul modern greșește.
Nu e vorba dacă Dumnezeu există sau nu există. E vorba că religia, prin întreaga sa schemă de reprezentare a binelui și a răului, prin valorile pe care le diseminează, nu caută să distrugă și doar la o anumită vârstă (cam pe la șase sute de ani, așa) e interesată să stăpânească fără opoziție.
În rest, social, religia e mai degrabă utilă. Până la Dumnezeu mai e aproapele, iar în chestiunea aproapelui religia poate să facă miracole, e o formă de a vindeca omul de ceea ce îi lipsește. Firește, credința e o afacere privată și nu ar trebui să aibă o importanță publică extremă. Așa începe nebunia. Problemele apar de fiecare dată când o carte îi devine unui om singura carte.
Dar combaterea fără milă a religiei, în trena urii firești față de aparatul său birocratic, îi neagă omului dreptul la o dimensiune în care poate foarte bine să nu găsească nimic. Dar – din nou dar! – acesta este un drept fundamental al oricărei societăți în care se poate viețui: dreptul fiecăruia de a fi exact atât de stupid cât vrea să fie fără să îl agreseze, cu stupiditatea sa, pe celălalt. Să lăsăm, deci, dreptul religiilor de a fi divine sau ridicole. E mai bine.
***
Puteți achiziționa volumul Baricadele de aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
