– câteva sfaturi sincere şi dezinteresate pentru realizatorii de filme SF –
Dragii mei, fantezia este nelimitată, bunul simţ – nu. Şi nici legile fizicii, în lumea în care trăim noi.
Puteţi inventa absolut orice care nu poate fi contrazis, pe motiv că „aşa o să fie atunci”, respectiv „acolo nu se aplică”, dar e jenant să falsificaţi grosolan realitatea şi logica.
Deşi Stanley Kubrick a trasat liniile genului în urmă cu aproape jumătate de secol – aşa cum Isaac Asimov a scris Cele trei legi ale roboticii, pe care urmaşii săi se luptă să le forţeze, dar rămâne cum am stabilit – navele voastre se încăpăţânează şi azi să facă „vrrrrum!”, ca tractorul, şi, din când în când, să ardă cu mare vâlvătaie şi să explodeze cu un „Bum!” galactic, deşi nici sunetul nu se propagă şi nici focul nu arde în vid. Asta e. Nu vor ele şi pace. N-ai ce-i face. Nu ţine de fantezie, ţine de gimnaziu. Deşi copiii internauţi de azi ştiu probabil ce şi cum cu vidul încă de la grădiniţă.
Navele voastre – pe de altă parte – ating dimensiuni astronomice, sute de metri lungime. E o foarte mică problemă: cum în filmele voastre nu vine niciodată vorba despre oţelării selenare sau mari fabrici de maşini, suntem forţaţi să presupunem că enormităţile astea au fost construite pe Pământ. Şi au ajuns în spaţiu cum? Aţi văzut rachetele alea mari-mari, care reuşesc să ducă în spaţiu o capsulă cât o sufragerie? Iar navetele, sateliţi şi alte chestii de dimensiunea unui tobogan ceva mai îndrăzneţ? Cum atinge a doua viteză cosmică – să nu mai zic de prima – o construcţie cât un stadion? A! sunt poate asamblează pe orbită, din bucăţi, ca SSI, da? Staţia Spaţială Internaţională se construieşte din 1970, au fost până acum peste 20 de zboruri pentru a-i aduce componentele, şi încă nu e gata. A! şi nu e o navă interstelară, cu motor, rezervoare de carburant (sau reactor nuclear), gravitaţie artificială etc. Drept care e subţirică: mai puţin de două mii de tone. Cât un avion Boeing.
Aceeaşi problemă – niciodată atinsă, măcar în treacăt, de filmele voastre – o ridică oraşele construite de oameni pe alte planete. Vedem impresionante construcţii, uriaşe cupole de sticlă, instalaţii sofisticate, şi nimeni nu se oboseşte să ne spună: au fost aduse de pe Pământ, bucăţică după bucăţică? În cât timp? În câte zboruri? Sau sunt fabricate in situ – dacă da, cu ce materie primă şi mai ales în ce uzine? De ce nu există niciodată măcar un personaj despre care să aflăm că tocmai a venit de la serviciu, lucrează la fabrica de sticlă de pe Marte?
N-am zis întâmplător tocmai sticlă. În afară de cupolele care asigură viaţa comunităţilor, în afară de nenumăraţii pereţi despărţitori din sticlă (sau plexiglas sau ce vreţi dv.), nu o dată am văzut oameni aflaţi pe alte planete care beau sticle de bere – sau doze metalice, tot un drac, şi pentru alea trebuie o fabrică, da?
Dar e mult mai mult decât atât: locuinţele oamenilor extra-tereştri sunt pline de banale obiecte casnice, de la televizoare la dulapuri şi paturi. Şi pe astea le-au adus de acasă, uneori prin găuri de vierme, alteori prin hiper-salturi? Dacă nu, lucrează careva dintre ei la vreo fabrică de mobilă?
Apropo: lucrează careva undeva? Pe navă, mă rog, căpitan, navigator, doctor, uneori psiholog, mecanici, operatori, bucătari parcă n-am văzut. Dar pe altă planetă, într-un oraş ridicat Dumnezeu ştie cum, cu toate problemele normale ale unui oraş, fie aici – fie în altă galaxie? Toate personajele din toate filmele sunt exclusiv exploratori, astronauţi, oameni de ştiinţă, câte-un medic. Da’ curat nu face nimeni? Mâncare nu face nimeni? De canalizare nu se ocupă nimeni? Că n-or folosi latrine, mă gândesc.
Oricum, mai toate filmele SF se petrec în comunism (mi-am adus aminte legat de latrine, da), căci lipsesc cu desăvărşire banii, acţiunile, bursele, firmele, instituţiile, capitalul. Personajele muncesc – la explorarea spaţiului cosmic, cercetări ştiinţifice şi misiuni de salvare, că alte preocupări nu au – din convingere. Nici vorbă de salariu, nici măcar, aşa, în perspectivă, la întoarcerea pe Pământ. Nimeni nu e angajator, nimeni angajat. Şi, fireşte, nu mai există de mult nici state, nici partide, nici parlamente, nimic. Tonul l-a dat scriitorul Ivan Efremov, cu “Nebuloasa din Andromeda”, încă din 1957, şi aşa a rămas: viitorul luminos al omenirii e pe bază de egalitate şi conştiinciozitate şi e fără bani. Nu vine vorba niciodată de costul unei expediţii sau al unei nave. Ura! Ura!
Mă abţin să vorbesc despre extratereştri, care de regulă eclozează în interiorul oamenilor, pentru că mă buşeşte plânsul gândindu-mă ce-au făcut săracii, de-a lungul istoriei, până să ajungă oamenii la ei! Cum spune Alphonse Allais: „În Brazilia trăieşte o specie de paianjeni gigantici, Arahnea Crockelephantea, care se hrăneşte exclusiv cu elefanţi. Din nefericire, în Brazilia nu există elefanţi, de aceea toţi Arahnea Crockelephantea sunt rupţi de foame”.
Închei – deocamdată – cu altceva: îmi poate explica vreunul dintre dv., dragi realizatori de filme SF, de ce navele interstelare sunt acoperite de dantelării metalice, adevărate bijuterii de fier forjat (sau, mă rog, titan, fibră de carbon etc.), de ce au forme dintre cele mai sofisticate cu putinţă, ici groase, ici subţiri, cu aspectul general al unor acoperişuri de şindrilă? De ce şi în interior mai toţi pereţii şi toate instalaţiile sunt bulbucate, precum coralii, cu ieşituri, intrânduri, straturi peste straturi, de-a dreptul rococo, fără nici o funcţionalitate fie ea şi sugerată?
Desigur, în vidul cosmic o navă nu are nevoie să fie aerodinamică (deşi asta i-ar prinde tare bine la decolarea şi aterizarea pe orice planetă cu atmosferă), dar nici crenelată! În fapt, ar putea fi toate sfere sau paralelipipede netede, da?
Dar asta, vai!, n-ar arăta aşa spectaculos.
Citiţi şi
Noile căști Dyson OnTrac™ – confort și acustică de precizie
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
