Nu cumva ne-am dat singure foc la valiză și ne-am stricat cu propriile obiceiuri bărbații? Ne plângem că nu se mai găsesc bărbați ca lumea, că nu mai stă niciunul într-o relație serioasă, de lungă durată. Fidelitatea? Ce naiba mai e și asta? Și, până la urmă, de ce să te complici cu așa ceva? O singură femeie? De ce, Doamne iartă-mă, când sunt atâtea în jur, care mai de care mai frumoase, aranjate, toate formele și pentru toate gusturile. Și cel mai important, atât de disponibile. Asta ca să nu zic disperate (subsemnata fiind inclusă în poveste, nu mi-o luați în nume de rău).
Da, suntem de două (parcă) ori mai multe femei, da, e o luptă de gherilă să găsești un bărbat liber și pe gustul tău cu care, eventual, să-ți poți îndeplini basmul care ți s-a spus pe repeat toată copilăria. Și nu cred că e ceva greșit în asta. Cu o singură precizare. În basmele alea pe care ni le citeau părinții sau bunicii și pe care apoi le-am devorat sub formă de povești desenate marca Disney, prințul ăla pe care Cenușăreasa, de exemplu, îl câștigă la final, ei bine, trecea prin muncile lui Hercule ca să-o câștige pe duduia cu pricina. Luați orice basm la puricat, orice legendă greacă sau poveste de gen și vedeți dacă nu e așa. Tata îmi tot spunea (și încă insistă) că bărbații sunt construiți genetic să vâneze. Și nu se referea numai la hrană. Dă-i unui bărbat un motiv să se dueleze, și o va face cu plăcere. Și adevărul este că până acum vreo o sută de ani, bărbații încă se mai duelau pentru femei, chiar dacă numai la figurat. Părțile implicate aveau un joc al lor, de-a v-ați ascunselea, care cred că avea farmecul lui. Acel mic rol de hard to get jucat uneori magistral și dramatic de vreo duduie și primit cu entuziasm de flăcăul aferent făcea toți banii.
Azi, noi, aceste femei ultra moderne, ne-am emancipat într-atât încât ne dăm pe tavă, cu garnitură cu tot, aproape primului bărbat care se arată interesat de noi. Și asta chiar și atunci când știm că singurul lucru care va rămâne din acea interacțiune este, în cel mai bun caz, o partidă excepțională de s*x (sau poate mai multe, dar nimic mai mult) și niște amintiri pe care se le derulăm apoi, pe repeat, multe seri la rând, în singurătatea fioroasă a casei goale, lângă un pahar cu vin roșu sec. Mințindu-ne frumos că e suficient, că suntem femeile secolului 21, că n-avem nevoie de un bărbat constant în viața noastră ca să fim fericite. Trombon!
Când am încetat să ne mai jucăm de-a v-ați ascunselea cu ei? De ce am renunțat la abordarea hard to get? În care moment al emancipării noastre ne-am autosabotat și ne-am redus la trupuri bune doar pentru seri fierbinți. Cum se face că, după mii de ani de evoluție, am reușit (nu doar noi, fetele, ci omenirea în genere) să reducem relația dintre bărbați și femei la sex, pe care l-am transformat în țelul suprem, în formă a fericirii și împlinirii individuale? Ceva e greșit în povestea asta.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
