A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, o fată care şi-a pus o poză de profil pe Facebook…. şi era aşa de frumoasă… palidă, cu gene lungi, străjuind franjuri apele nebănuite ale ochilor, cu linia fină a obrajilor îngemănându-se delicat în încheietura bărbiei… o încântare! De îndată, toată lumea a vrut să-i fie prietenă… să-i vorbească… să împărtăşească… să înţeleagă şi să vindece această melancolie ce părea fără leac.
Și s-au pornit feţi-frumoşii Facebookului în cruciadă. Au uitat de Graal şi de fasolea ce bolborosea promiţător pe aragaz. Și-au dat întâlnire cu Frumoasa-delicată-din-pădurea-adormită. Și-au călcat în picioare principiile virtuale şi pe cele de carne… şi, într-un final apoteotic, au întâlnit-o. Era exact ca în poza de profil: palidă, lingavă, tăcută, cu o viaţă grea, cu o chirie neplătită de vreo trei luni la garsoniera din Berceni, cu o lăcomie copilăroasă şi înduioşătoare pentru tot ce strălucea şi mirosea frumos. Cu un apetit stenic, de neoprit…
S-au jucat o clipă cu părul de păcură, greu, i-au mai pus vreo două-trei întrebări, au scos-o la local, i-au cumpărat un fresh de grapefruit, că nu-i place de portocale, şi s-au întors frumuşel în paginile virtuale. N-au mai căutat-o niciodată… nostalgici, dar determinaţi.
Însă, de ieri, parcă-parcă, au văzut o fată cu părul blond ca mierea, cu un nu ştiu ce în privirea albastră, cu două gropiţe ghiduşe la comisura buzelor… şi au simţit din nou nevoia să protejeze… să apere… să înţeleagă… să descifreze…
Aceşti frumoşi eterni ai cavalcadelor romanţioase… şi virtuale.
Citiţi şi
Cum să (mai) alegem ca să ne fie bine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
