Am început să mă laud pe-aici și pe dincolo cât de greu fac eu investiții. Cam așa facem mai toți, majoritatea provincialilor – ca personajul Bilă din Moromeții – ținem legătura cu Uniunea Sovetică pe telefonu’ roșu, adică sunăm la capitaliștii din capitală ori de mai sus, de prin UE, ca să ne dea instrucțiuni de făcut bani.
Noi ne pricepem doar la cheltuit economii. Bine, avem și noi baronii noștri locali, numai că… dNa! Dar să revin la proprietăreasa și la zugrăveala mea. Abia mutat, mă gândeam cum să igienizez noua mea locație, iar ideea care mi-a venit, simplă, albă și clară, a fost să zugrăvesc. Întreb proprietăreasa:
– Are cineva ceva-mpotrivă?
– Nu e nici o problemă, mă asigură doamna.
– Vorbiți cu fiu-meu când vine de la serviciu, să v-ajute la mutat mobila. Are cheie și de la camera cealaltă, mai puteți duce acolo din corpurile care nu vă trebuie…
Sun după-amiaza la ușa lui Răzvan, să-i cer ajutorul.
– Sigur că da, îmi confirmă el, amabil.
Mi-o prezintă apoi pe tânăra soție (nora doamnei):
– Bună, tu ești noul chiriaș? preia Dana inițiativa – sudistă, după accent.
– Hai să-ți dau telefoanele noastre! Uite, ăsta-i al lui Răzvan și ăsta-i al meu, îmi scrie ea numerele pe un post-it, expeditivă, continuând să turuie:
– Să nu-ți faci probleme cu soacră-mea cu gălăgia, așa le zice ea tuturor (și uitasem de faza asta). Noi chiar ne bucurăm că se mută cineva aici. Pentru orice problemă, cu noi discuți! Eu am contul pe internet la EON, tot eu fac și plata apei: ai apometre, vin la sfârșitul lunii să le citim, vedem câți metri cubi se consumă…
– Pot trage un cablu de internet de la voi? Că am văzut un fir pe hol care vine de jos. Sau puteți să-mi dați o parolă de wireless?
– A, nu! Pentru TV și net trebuie să vorbești cu soacră-mea, să-ți dea acte pentru UPC, ea știe.
– Ham-ham-ham! i se ițește un cuțulache printre picioare.
– Hait! Vai, da’ ce cățel drăguț aveți, reușesc să scot o grimasă de politețe.
– E cățelușă, îmi spune ailaltă proprietăreasă cu duioșie.
– Da` copii aveți? mă bag eu în seamă.
– Avem vreme, mă expediază Dana.
Prevăd c-o să ne-nțelegem de minune. Tipa e chiar drăguță, dacă te uiți mai atent. Bine proporționată, un pic mai simpatică decât el și clar mai dezghețată, dar probabil mai sărăcuță și sigur, mai prostuță. Răzvan e ceva mai rotunjor (seamănă cu maică-sa) însă-i din altă clasă decât Dana – se vede de la o poștă.
Spre seară, după ce scot ce pot în hol, vine cu cheia, deschide și ducem argintarul în camera vecină.
– Auzi, mă fac eu că mă-ntreb, oare nu intră aci și-un corp de bibliotecă?
– Ba da, zice el.
Excepțional băiat, îl laud eu în gând, să nu i se urce la cap. Mai că l-aș lua de bărbat – păcat că nu-s pe invers! Da’ ce bună partidă ar fi! Ducem primul corp, apoi mă opintesc și la al doilea.
– Oare nu intră și-ăsta?
– Trebuie să intre, susține (cu mine) Răzvan.
– Și ce mă fac cu ăsta, cu-al treilea? privesc eu ultimul corp, distrus.
– Auzi, știi ce? face el, amuzat.
– Nu mă mai tot sâcâi, că știu ce vrei!
Mă roșesc tot.
– Hai să le băgăm odată pe toate, și dacă ți-o comenta careva, zici c-aș-am spus eu!
Super băiat! Păcat că-i însurat cu scorpia aia, răsuflu eu ușurat că nu știe ce prostii-mi umblă prin cap. Se spune că fața omului i-un disc de gramofon pe care timpul imprimă ceea ce gândim. Dar fața mea – sper eu – nu spune nimic. De-aia am voce, pentru zis. Și toate gândurile mi le-aștern aci pe hârtia electronică, dă-l naibii de gramofon! Înapoi la zugrăveală… găsesc la ofertă: lavabilă albă + amorsă. O prepar, fac rost de scară, bidinea și m-apuc să spăl pereții. Când să dau prima mână de vopsea, sună cineva. Ies la ușă nădușit. Acolo, scorpia:
– Buună, Dana! îmi strepezesc dinții în cel mai lung zâmbet pe care-l pot întinde.
– Salut, ce faci? Vii la noi pe terasă, avem pepene! mă ia vecina foarte din scurt.
– Nu știu, zugrăvesc… Am și io pepene! mă dau imediat de gol că-s mizantrop.
– Ai ocazia să te-mprietenești cu cățelușa, de-aia te chem! își dezvăluie ea natura maternă.
Eu, cât pe ce să-i pic în plasă: te pomenești c-am judecat-o greșit?
– Hai că vin, numa’ să fac un duș, că uite-n ce hal îs! îmi umflu pieptul un pic.
Degeaba. Mă privește cu dispreț nedisimulat – de departe, de din sud:
– Hai, pa!
Și-mi întoarce-un spate, legănat, pe scări în jos. Intru fără chef în baie. Lângă vană o văd sticla rămasă de amorsă: pe asta, pe cea mai concentrată, am uitat s-o dau! Deci ar mai trebui să dau o mână, practic pân-acu’ doar am spălat pereții! Bine c-am întins ziare, le-am lipit cu scoci… Pepene și cățel îmi trebuiau mie acum? Hai, gata cu apa, să cobor, îmi dau și eu drumul la vale.
Pe terasă, Răzvan m-așteaptă tolănit în scaun, undeva la 162 de grade. Băiat de băiat! Tre’ să-ncerc să șăd și eu așa de relaxat. Dana, undeva prin spate, taie pepenele-ntr-un castron.
– Hai salut, încearcă Răzvan să deschidă discuția, după ce dau mâna cu el.
N-apuc să zic ceva, că jigodia începe să lătrățească de sub masă. Vedea-te-aș fript, Bubico, îmi opresc eu zâmbetul nerușinat din colțul gurii, din respect pentru stăpân.
– Hai, mami, hai taci! o ia mamițica ei pe Bubica în brațe.
– Uite la vecinu’ cum stă cu noi, vezi tu dragă? îi face ea educație potăii.
– Stați acolo și povestiți! ne instruiește ea, iar eu m-așez la castron, cot la cot cu bărbat-su.
– Faină curte-aveți aici, încerc eu un dialog, invidios pe copertina lor.
– Noi ca noi, da’ uite la vecini! îmi arată el din cap.
O doamnă respectabilă pășea încet, dincolo de gardul lor, spre grădina imensă de nuci din curtea vecină. Profit de momentul de acalmie să atac pepenele frumos decupat. Până să-l dau eu gata pe tot, doamna grizonantă face turul curții-napoi spre casa dinspre stradă, veche, dar mare și lungă. Răzvan o urmărește cu privirea, total dezinteresat că-i golesc castronul. Îi stă ceva pe limbă, sesizez scuipând ultimul sâmbure negru, și-l cotesc, făcându-i semn din cap.
– Tare-o mai îmbătrânit doamna Vizoreanu! confirmă el, mucalit.
– O vezi cum umblă de gârbovită? se-ntoarce el către nevastă-sa.
– Taci mă, că nu de-aia umblă așa! îl ceartă scorpia.
– Nimic nu știi! Îi necăjită și ea…
– Ei, necăjită, îmi face el cu ochiul, provocându-și nevasta să continue.
– Da, mă prostule, ce te faci că nu știi? Că Horică, săracu’ îi la Gherla…
– va urma –
Pe Marius îl găsiți tot aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
