E smeadă, slabă și comunicativă. Are în jur de treizeci și opt sau patruzeci de ani, maximum. E frumușică, în pas cu moda și plină de viață. Îmi plac oamenii comunicativi, poate pentru că și eu vorbesc mult și mă împrietenesc repede. Poate, mult prea repede. Stă aplecată desupra mesei de croit și, cu un cuter foarte ascuțit și fin, cu gesturi precise și continue, decupează pielea de jur împrejurul șablonului din carton. Croiește fețe pentru poșete. Stă în picioare, zilnic, câte zece ore. Nu se plânge. La fiecare sfârșit de zi, soțul ei vine cu o Dacie și o ia acasă. Soțul nu vine singur, e mereu însoțit de băiețelul lor de doar doi ani și jumătate. Mai au acasă o fiică, în clasa a zecea, care are șaptesprezece ani. Îi felicit că au avut curajul să mai facă un copil, după atâția ani de căsnicie. Îmi mulțumesc și pleacă spre casă.
După o vreme, ne împrietenim amândouă și pentru că nu prea au de lucru la mica făbricuță de marochinerie, uneori, are timp de o cafea „la vecina”, adică la mine, care am mica mea firmuliță, zid în zid cu ei. Povestim ca între femei și mame. Îi spun că sunt îngrozită de fetele „din ziua de azi”. Că mi se pare anormal să meargă la școală îmbrăcate ca de club, cu unghiile alea false și stupide, pe care, de câte ori le văd, mă întreb, mă scuzați, cum reușesc să se șteargă la fund. Le privesc pe stradă sau în metrou, îmi dau seama că sunt puștoaice, dar, din păcate, majoritatea au un aer de vampe obosite, plictisite și scârbite de viață. Și tot toc mărunt pe tema asta, ajungând la concluzia că e trist, grav și dezastruos că suntem pe locul întâi, în Europa, la numărul fetelor minore care devin mame. Că abandonul copiilor, este uriaș și taca-taca, taca-taca…
O văd că tace și mă privește cu un zâmbet în colțul gurii. Privirea și grimasa ei sunt expresive. Au o tristețe și o amărăciune profundă. Și-ncepe să-mi povestetească cum fetița lor, când avea doar paisprezece ani, a rămas însărcinată cu colegul ei de bancă. Cum, fiind slăbuță, nevând o menstruație regulată, rockeriță fiind și purtând tricouri și pulovere largi, nici ea, nici soțul ei nu au observat nimic schimbat la ea, doar că devenise mai retrasă și mai tăcută, dar au pus acestă schimbare pe seama pubertății. Și uite așa, s-au trezit că fetița lor e însărcinată în cinci luni.
Îmi amintesc de mine că, femeie în toată firea fiind, nimeni nu a observat că sunt însărcinată, până când nu mi-a apărut și mie o „umbră” de burtică, abia pe la șase luni de sarcină. Așa că explicația ei nu mă miră. Deja îi cunosc pe amândoi. Sunt niște oameni minunați, frumoși și departe de a fi neglijenți. Îmi povestește cu amărăciune cum stătea cu fiica ei de vorbă despre orice. Cum, după ce și-a dat seama că fata e însărcinată, derulând în mintea ei vremea în urmă, i se pare de necrezut că stăteau amândouă seara în patul fetei și povesteau ce au facut peste zi, dar în timpul ăsta, fiica ei era însărcinată și-i ascundea acest adevăr crucial. Când și-a dat seama ce se întâmplă, a înghețat. Fiica ei stătea cu ochii în pământ, colegul ei de bancă își frângea mâinile, părinții băiatului ridicau din umeri, soțului ei i se prelingeau lacrimile pe obraji și avea în ochi atâta durere și atâta neputință, încât pe ea o dureau fizic.
Au luat fata de mână și au mers la o clinică privată pentru întrerupere de sarcină. Recunosc, asta aș fi făcut și eu. Asta ar fi fost prima alegere. Numai că i-au spus că sarcina e prea avansată. Riscurile sunt prea mari, din cauza vârstei și fizicului fragil al fetei și că s-ar putea ca fiica lor, în urma acestei intervenții făcute la doar paisprezece ani, să nu mai poată avea copii niciodată. Fără să mai stea pe gânduri, și-au luat fata acasă și au așteptat venirea pe lume a primului lor nepot, născut prin cezariană.
Tatăl biologic și bunicii paterni s-au făcut că nu știu că au un fiu și, respectiv, un nepot. Fiica lor își trăiește viața ca orice adolescentă, are un prieten care, când vine în vizită, se joacă cu „fratele mai mic” al iubitei lui. Ei, fără voia lor, au devenit bunici înainte de vreme și, în loc să-și trăiască vârsta, așa cum merită orice om care şi-a crescut copiii și are dreptul la relaxare și liniște, au luat-o de la capăt cu grădinița, pojar și fondul clasei.
Recunoaște că nu e încântată, că s-au resemnat. Ce ar fi putut face? Acesta este un caz „fericit”. În care un copil făcut din întâmplare și inconștiență nu ajunge la „stat”. Dar, fără ipocrizie, grevează viața unor oameni care, până la urmă, n-au nicio vină sau prea puțină. Îmi spun că atâta timp cât societatea va continua să afirme că un copil e bine-venit oricând, că un copil este o minune, oricând, o fată de doar paisprezece sau doisprezece ani nu va înțelege grozăvia și consecința comportamentului ei. Te va privi în ochi și-ți va spune că un copil e o minune, pentru că ea asta aude pretutindeni. Doar noi toți spunem asta, pentru că așa dă bine, dar ne rugăm, în gând, să nu i se întâmple asta fiicei noastre. E minunat, e frumos, dar, dacă se poate, să fie în „grădina” altora.
Ce fel de mamă este această fetiță? Va avea probabil, mai târziu, alți copii care „vor fi ai ei”. Ce va simți acest băiețel în actele căruia „sora sa” îi este trecută drept mamă, atunci când el va fi mare? Cât de împovărați și vinovați se simt bunicii? Oare noi, societatea, avem vreo vină? Eu cred că da.
Cred că lașitatea și dorința noastră de a părea emancipați. Teama de a nu spune ceea ce gândim, ci ceea ce ne induc alții să spunem, ca să nu părem imorali sau neciopliți. Adoptăm cu ușurință și doar de fațadă „trendul” celor care se cred toleranți, deschiși la minte, evoluați, umani, creștini și cum or mai vrea ei să-și spună. Eu, însă, cred cu tărie că societatea și părinții trebuie să descurajeze comportamentul de „cocote” al fiicelor lor. Să le ajute să înțeleagă că e mult prea devreme să-și înceapă viața sexuală la vârsta la care ar trebui să meargă la olimpiadele școlare. Că e prea devreme să le lase prin cluburi, unde le vezi leșinate de bete prin toalete. Rujate, împamponate și cu rimelul scurs, în timp ce mamele lor se leagănă cu ideea că merge și cu alte fete și că, dacă nu se distrează acum, atunci când?
Cred că ar trebui să încerce, din răsputeri, să nu le lase să „sară” peste copilărie. Cred cu tărie că nu trebuie să înlocuiască joaca cu păpuși, cu joaca cu propriul lor copil, făcut la nimereală. Un copil nu e o joacă. Cred că un copil nu este o bucurie și o binecuvântare, când tu însăți ești un copil. Și mai cred că noi toți avem o vină atunci când, în nemernicia noastră lașă, alegem să fim „politically correct”, transmițând un mesaj fals unor copii care, în mod absolut natural și firesc, sunt lipsiți de discernământ. Un copil e o binecuvântare doar atunci când tu poți și ai capacitatea să fii părintele lui și el, copilul tău.
Pe Miriam o găsiți și aici.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
