Nu am mai văzut niciodată un asemenea poet: bătea din picior ca un cântăreț de port, ca un soldat întors nebun din ultimul război al unui secol care merită uitarea, ca un insuportabil star rock. Își ținea ochii închiși și pumnul său era închis și cu el amenința stelele și cerul întreg.
Îmi era imposibil să urmăresc și ce spuneau versurile lui: am presupus că erau despre femeile infidele care – credea poetul – trebuie iertate înainte de a fi ucise cu pietre.
El nu își citea poeziile, el își urla poeziile, îi cădeau lacrimi pe obraji din ochii închiși, ridica mâinile cât să-l ia de guler pe Dumnezeu, ca un profet brusc iluminat – ce spectacol al poftei de a fi viu!
Publicul era vrăjit – iată-mă martorul unui vis care tocmai devenea realitate. Iată-mă: martorul improbabil al unei fericiri totuși posibile.
Exista în cârciuma aceea madrilenă obiceiul să arunci cu mici bucăți de hârtie mototolite înspre scenă – iar acela care strângea cele mai multe ghemotoace era declarat câștigătorul serii.
Până când nu și-a terminat recitalul și nu a ridicat spre noi o privire verde și rece și goală nici nu am văzut că era, și el, orb. Bineînțeles că el a câștigat seara.
L-am urmărit și cum își primește, cu o sinceră indiferență, laurii, l-am privit cu fascinație și cu furie și mai departe. Paharul îi rezista gol câteva clipe, de fiecare braț avea o muză – poetul orb era el însuși o odă adusă acestei groaznice hiperbole care e viața însăși.
Un editor obez m-a prezentat: poetul orb mi-a întins o mână moale și m-a invitat să iau loc la masa lui.
Sosise momentul să îmi fie prezentate și muzele. Poetul le-a retezat entuziasmul cu un gest atât de brusc, încât și eu, și ele am încremenit.
Fetele care căutau fericirea au râs – dar poetul orb nu a râs, și nici eu nu am râs. Și s-au spus multe în noaptea aceea – i-am vorbit despre călătorul cu pantofii verzi, bunul meu prieten care cutreieră pământul cu toate ale lui.
Și nici nu a trebuit să inventez prea mult – asupra călătorului chiar planează suspiciunea că a ucis un marinar în zorii altui timp, într-un duel, pentru o prostituată ciungă.
Poetul orb nu îmi combătea nici istoriile, nici delirul. Făcea mici comentarii, într-un bizar monolog: a, mâna omului… sau a, inima întunericului…
Vorbea mai mult în începuturi de poezie – chiar și așa, la sfârșitul nopții eram și eu iremediabil îndrăgostit de el, la fel ca toți ceilalți.
Cu adevărat fantastic e însă altceva: poetul orb, care între timp era orb și beat, și-a abandonat fără prea mari regrete blondele muze și a plecat spre casa lui, încălecând o bicicletă.
Un poet orb pedalând în întunericul dinaintea lui spre o destinație necunoscută.
Am rămas nelămurit, sub un felinar peste care îmi imaginam că iarna trebuie să ningă foarte frumos.
Mi-ar fi plăcut să alerg în urma lui, să strig în urma lui, dar am rămas nelămurit sub felinarul acela.
Și nici nu mai știu când fetele care căutau fericirea au dispărut și ele.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
