În obscuritatea dormitorului, străpunsă doar vag de lumina de pe stradă ce se prelingea prin crăpătura draperiilor, ochii lui albaștri străluceau ca un foc glacial. Katarina fusese norocoasă. Nu doar că reușise să se mărite cu un bărbat cu statut, inteligent și respectat, dar găsise unul care era și chipeș. Viktor Sedlak era înalt, creștetul lui acoperit de un păr castaniu și neted, care-i mai aluneca uneori peste frunte, aproape că atingea pragul de sus al ușii. Avea o frumusețe clasică, masculină, și un corp frumos sculptat, fără să fie musculos, fără să fie neapărat lucrat în vreun fel. Natural ar fi fost cuvântul cel mai potrivit. La cei treizeci și șase de ani ai săi, realizase cât alții într-o viață. Era șeful celui mai mare și longitudinal proiect din țară, început încă de pe vremea Cehoslovaciei, care avea ca scop prevenirea inundațiilor în zonele „roșii”, evacuarea satelor în situații de urgență și asigurarea adăpostului celor rămași fără locuințe în urma dezastrelor naturale. Proiectul avea și un scop secundar, în colaborare cu Ministerul Mediului – cel de protejare a pădurilor, mai ales în fața defrișărilor ilegale, deoarece copacii jucau un rol important în alunecările de teren şi inundații.
— Mâine plecăm din Praga, îi zise pe un ton obosit. Mergem la țară.
Katarina vru să spună ceva, dar atunci realiză că nu erau singuri. Prin ușa întredeschisă își strecură capul mult prea mare pentru un trup așa mic și firav, ca de puștan în pubertate, Iiri, unul dintre asistenții lui Viktor. Katarinei mereu i se păruse că bărbatul, care putea să aibă orice vârstă între optsprezece și patruzeci de ani, trebuia închis la psihiatrie. Doar că, uneori se întreba dacă însuși Viktor nu trebuia trimis acolo. Altfel, de ce s-ar fi înconjurat numai de nebuni?
— Intră, îi zise Viktor nou venitului și-i făcu semn să se așeze.
— Nu te-au pus sub acuzare, rosti celălalt satisfăcut și se căută de brichetă.
— Dacă îndrăznești să-ți aprinzi țigara la mine-n casă, te împușc, interveni Katarina, aruncând săgeți de foc spre Iiri, care își mută atenția spre Viktor.
Acesta ridică din umeri, neputincios.
—E o bestie, ce să-i fac?
Iiri, cu o grimasă ce-i scoase în evidență ridurile de pe față, îndesă bricheta în buzunar.
— Credeam că-i casa ta, șopti, dar suficient de tare ca ea să-l audă.
— Nu, e a ei. Eu vă comand vouă, ea, mie. Eu dau ordine la institut, ea, aici. Echilibrul, zic experții, e cheia unei căsnicii reușite, spuse Viktor pe tonul lui teatral. Când te vei însura, o să vezi că așa e.
„Ceea ce nu se va întâmpla niciodată” gândi Katarina. Iiri era un subiect surprinzător de frecvent dezbătut de ea și de Viktor la cină. El era mai optimist și nu-și pierdea speranța că „puștanul” sau „moșul” – nu putea spune nimeni sigur – își va găsi o soție în cele din urmă.
Adevărul era că, pe Viktor, perspectiva unei căsnicii nu-l interesase înainte de a o cunoaște pe Katarina. Fusese mereu preocupat de cariera lui, de proiectele și cercetările lui, iar relațiile ocupau ultimul loc în lista priorităților. Pe Katarina o cunoscuse când ea era în primul an de facultate și făcuse practică la institutul pe care el îl conducea. Niciodată nu se interesase de studenți și se intersectase cu grupa Katarinei dintr-o întâmplare. Oricum, în clipa în care o văzuse, toți din jur se transformaseră în obiecte decorative.
Îl uimise într-un mod plăcut atitudinea ei. Nu era timidă, nu era nici îndrăzneață. Nu făcea nici pe inabordabila, nici nu se oferea pe tavă. Era cu treisprezece ani mai tânără decât el și-i dăduse de la bun început impresia că putea să gătească și să tragă cu pușca în același timp. Se căsătoriseră la numai trei luni de la prima interacțiune. Unii încercaseră s-o facă pe Katarina să-și schimbe decizia, susținând că diferența de vârstă e mult prea mare și Viktor o va înșela sau, chiar mai rău, o va părăsi în cele din urmă. Chiar din contră, aveau să afle cu toții mai târziu. Viktor nici măcar peste umăr nu s-ar fi uitat la alta. Mai greu de ținut în frâu era Katarina, care, deși își iubea soțul în felul ei caracteristic, adică fie extrem de distant, fie extrem de pasional, își mai arunca privirile în stânga și în dreapta. Nu o dată fusese tentată să calce strâmb. Viktor mai mereu era plecat, iar ea se simțea singură și plictisită.
Reputația ei însă avusese de suferit. Viktor nu era profesor, nu avea nicio legătură cu facultatea la care era ea înscrisă. Pur și simplu, institutul aflat sub conducerea lui avea o colaborare cu secția „Ecologie.” Îi fusese propus să predea cu numai vreo trei luni înainte s-o cunoască pe ea, dar refuzase și adevărul era că majoritatea celor de la universitate respiraseră ușurați. Viktor era mult prea excentric și dezorganizat pentru a fi profesor. Cu toate astea, Katarina era văzută ca „aia care se tăvălea cu profii. Se făceau multe glume pe seama ei. Ar fi putut să-și ia un „pește”, dar ea nu se mulțumea decât cu rechini, asta fusese gluma cea mai populară. Până și Viktor râsese la ea.
— Nu te-au pus sub acuzare, repetă Iiri, îndepărtându-și grațios brațele ca un actor în mijlocul piesei de teatru – unul mediocru, desigur, căci nu făcea nimic altceva decât să încerce să-i imite gesturile lui Viktor. Însă cel din urmă fusese născut carismatic.
— Normal că nu, răspunse Viktor, savurând momentul. Sunt imbecili și n-au activitate. S-au săturat să dea amenzi piețarilor și s-au gândit să fără pe eroii, prinzând criminali. S-au gândit la mine pentru că e socrul cu care nu mă înțeleg.
— Și, l-ai ucis tu? se băgă și Katarina, dar nimic în afară de o plictiseală infinită și indiferență, nu i se putea citi pe față.
— Nu l-a ucis el, se grăbi Iiri să-l apere.
— Tu de unde știi? făcu Viktor, ținându-se de umorul lui dubios chiar și acum. De unde știi că nu l-am ucis eu? îi făcu cu ochiul și Iiri amuți. Nenorocitul ăla o bătea pe Katarina. Mi-a trecut prin gând de multe ori să-l omor.
Femeia îi făcu semn să tacă, dar el, când se pornea, era un tren care deraia și dacă se mai și întrezărea un zid undeva, la orizont, de care se putea izbi, cu atât mai tare-i creștea adrenalina.
Un al treilea cap se strecură prin ușă și Katarina văzu că și acest bărbat era încălțat. Păcat de podelele pe care le spălase. Favoritul lui Viktor: Vladislav, cel de-al doilea asistent pe care-l lua pe teren cu el. Acesta nu arăta ca o caricatură nefericită, dar tot îi lăsa femeii impresia unui sandwich fără pâine. Eventual, doar coajă.
— Avem o problemă. Se pare că nu poți părăsi Praga. Nu te-au anunțat încă, dar cumva încă nu s-au convins că n-ai făcut-o tu.
Viktor făcu o grimasă, expresia dezgustului total.
— Bine. O să stau aici și o să aștept să mă aresteze.
Viktor își lăsă capul pe spătarul fotoliului și își trecu degetele prin șuvițele scurte, ca și cum s-ar fi pieptănat în grabă.
— Nu pot să ignor romantismul situației. Există ceva poetic în a fi închis pentru crimă, mai ales dacă n-ai comis-o. Soția îndurerată care te așteaptă ani și ani de zile sau, mă rog, până găsește pe altul, câinii care te așteaptă zi de zi la poartă, până se găsește alt idiot să le dea de mâncare pe gratis. Nu poți să spui că nu există frumusețe în tragedii.
— Nu e acesta genul de situație în care soția vrea să divorțeze cât mai rapid, să nu fie asociată cu un criminal? întrebă Iiri, dintr-odată atras în jocul acela ciudat.
Viktor privi spre Katarina, care zâmbea cu un colț al buzelor. Surâse și el. Un zâmbet intim.
— Crede-mă, asta a mea, arătă spre ea, mai degrabă ar prefera să fie văduvă decât divorțată. În afară de asta, spuse și se îndreptă brusc de spate, Katarinei nu-i pasă de oameni. Dacă nu ucid o veveriță sau vreun câine, ea e fericită.
— Păi un soț criminal o poate ucide în somn, nu-i așa?
Viktor încă se mai uita la soția sa ca la o operă de artă.
— Suspansul ăsta ține căsnicia în picioare, răspunse și începu să râdă.
— Ai băut, îi zise ea, clătinând din cap, pe de o parte amuzată, pe de altă parte iritată.
— Oh, da, încuviință Viktor. Americanii fac atâtea campanii împotriva alcoolului. Tot ce e bun pentru suflet, ei zic că dăunează trupului. Dar cine se gândește la americani? Noi suntem europeni, nu-i așa?
O mașină parcă în fața casei și în cameră se lăsă tăcerea. Era poliția. Katarina sări din pat. Când pietrișul scârțâi sub cauciucuri, toate emoțiile sale, până atunci amorțite, explodaseră ca laptele lăsat la fiert prea mult timp.
— Le vei spune că n-ai ucis pe nimeni, Viktor! strigă răgușită. Pentru că n-ai ucis!
— Eh, n-ai de unde să știi, poate chiar am făcut-o.
Ea clătina din cap, ferm convinsă că nu fusese el. Nu pricepea de ce se scufunda singur. Era și ea conștientă de excentricitatea lui dramatică, de visul lui din copilărie de a deveni actor, dar părea că nu făcea nimic pentru a-și dovedi nevinovăția. De parcă totul ar fi fost un joc, un experiment, o sursă de inspirație pentru cine știe ce proiect artistic.
— N-ai făcut-o! țipă mai tare.
— Nu plânge, îi zise calm. Nu ești o frunză ce tremură în vânt. Dacă erai, nu te luam și dacă te luam, nu rezistai.
Poarta de la intrare se deschise. Ea tresări. Viktor, cu ochii mijiți, întinse brațul spre ea și-i făcu semn să vină la el. Katarina se repezi spre fotoliu și i se aruncă în brațe, sugrumându-și hohotele de plâns în geaca lui de piele.
Iiri cu Vladislav se uitau unul la altul. În timp ce mângâia părul creț, de culoarea mierii, al soției ce-i plângea în poală, cu fruntea pe umărul lui, Viktor li se adresă celor doi:
— Nu vă uitați cu milă la ea. E feroce. Am vrut să-i iau un bichon, iar ea mi-a cerut rottweiler.
– citește continuarea aici –
Guest post by Cynthia Orszag
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cu verighete sau fără verighete?
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
