Nu l-am înțeles atunci. Avea vreo cincizeci de ani, nevastă, trei puradei la facultate, un socru în îngrijire. Noi îl iubeam. Nici un prof nu era mai iubit decât el. Așa, de toată școala. Era de modă veche. Cum nu se mai fac astăzi la facultățile care îi acceptă pe toți candidații. El trăia literatura. Citea, scria, traducea. Și fusese ziarist. Demult, cândva. Și se lăsase că, deh, nevastă, trei puradei și mai mulți căței.
Se trezea la patru, lucra la ale lui până la șapte, pleca la școală, preda până spre doișpe-unu, apoi se-ntorcea acasă, și începea meditațiile cu mai multe grupe în același timp până spre opt seara. Și știam toate astea, și tot nu l-am înțeles atunci.
Atunci când ne-a spus că cea mai tristă zi din viața lui a fost cea în care a devenit proprietarul unui apartement cu trei camere.
Aveam vreo șaișpe, șaptișpe ani. Și tot ce ne doream era să nu mai avem șaișpe, șaptișpe ani. Să fim adulți, să fim liberi, să fim ca el voiam, și poate nici acum, când mă poticnesc în cuvintele ăstea, nu înțeleg deplin grozăvia contradicției pe care o ascund!
Am pus-o poate pe seama oboselii de după-amiază, vreunei ușoare dezamăgiri cauzate de ultima rețetă de pandișpan cu vișine a nevestei, sau a ploii monotone de urbe în toamnă lovind cu un sacadism enervant acoperișul gării în care nu mai sosea nimeni. Așa cum facem cu toate lucrurile pe care nu le înțelegem dar le bănuim potențialul producător de disconfort.
Egoismul celor șaișpe, șaptișpe ani nu te lasă nici el să vezi că profesorul preferat și-ar fi dorit poate și altceva în viață decât să ajungă preferatul tău, iar chiloții stătuți de fată de provincie au probleme mai presante de rezolvat. Am ignorat întotdeauna melancolia aceea care-i însoțea privirea, lentoarea fiecărui gest, ca o resemnare tăcută, prelegerile amărui despre Camil Petrescu și ratare, și abia astăzi mi-am amintit că nu l-am auzit niciodată râzând.
Ne-a spus că cea mai tristă zi din viața lui a fost cea în care a devenit proprietarul unui apartement cu trei camere și noi aveam întreaga lui viață în palmă, și aveam viețile noastre în palmă, și tot nu am înțeles.
Era cu zece ani întinerit după scurta, modesta vizită în Quartier Latin. Printre studenți își petrecuse tot timpul, prin librării și muzee, cu sandvich-urile sleite în rucsac, cu mărunt doar de cafele, printre tarabele buchiniștilor, cu popasuri pe un colț de bancă. Câteva săptămâni ne-a povestit de locurile ălea, știam aproape orice detaliu, și parcă-l vedeam cum s-a întors bucuros spre tânărul ce-l întrebase de vreo adresă, crezând că-i de-acolo. Și într-o zi a încetat să mai vorbească despre asta. Umerii i s-au aplecat bruc și a părut dintr-o dată mai bătrân.
La scurtă vreme, inima i-a plecat. Doar ea mai putea alege unde să locuiască.
Pe Crisia o găsiți aici.
Citiţi şi
Cei mai buni veterinari devin copiii care au avut animale de companie
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
