Am câteva prietene, care mai de care mai frumoase și mai dulci, și mai femei adevărate. Din când în când, cădem, pe rând în diverse butoaie cu melancolii blegoase sau nu. Fiecare cu povestea ei de viață, care la prima vedere poate părea din ciclul „multe am auzit, dar pe asta încă nu”. De aia ne și place să ne vedem des, deoarece suntem foarte diferite, dar și foarte devotate una alteia, și așa descoperim că diversitatea e bună rău. Ne întâlnim des și dezbatem fel și fel de „te miri ce”. Despre copii, despre bărbați, despre job, și despre câte și mai câte. Una e sportivă și mor de drag să îi văd noua pereche de pantofi sport sau jeanșii care îi vin turnați că tocmai ce a slăbit. Alta e nebună după săndăluțe, cât mai colorate și mai funny. Eu mor după accesorii de păr sau mărgele, și le înșir mereu cele mai noi achiziții ale mele. Partea frumoasă e că ne completăm. Și ne place așa.
Ieri eram toate (trei) pe o terasă și dezbăteam câtă „fericire” e disponibilă în lumea asta. Câtă fericire se vede pe chipurile oamenilor de pe lângă noi. Pe lângă faptul că nu o prea vedem, cred că, de fapt, e din ce în ce mai greu să o trăim. Da, da, știm „rețetele” consacrate care ne învață cum să facem ca relația să aibă (încă) prospețime, să nu devină plictisitoare, cum să facem să păstrăm o umbră de mister, să nu ne epilăm de față cu el, să nu ne pensăm, să părem așa, scoase din cutie in no time. Cum să fim vigilente, dar nu agasante, să îl lăsăm la bere, dar să nu îi dăm mesaje, cum să ne îmbrăcăm în dormitor sau bucătărie și atât de multe alte sfaturi. Eu, personal, am obosit deja când le-am enumerat. Și serios, chiar se pot face toate astea? Păi, dacă suntem atât de atente la toate aceste detalii, când mai avem timp să ne mai și bucurăm? Adică, mie îmi ia maxim 10 minute să mă machiez. Dacă mi-ar lua mai mult, aș fi deja plictisită și obosită. Deci când să am timp să le fac pe toate, și mai ales să le fac pe toate bine?
Asta dezbăteam ieri. Și în jurul nostru erau numai oameni blazați. Pfff. Doar noi behăiam, bine, nu de fericire, ci de bucuria faptului că ne întâlnim și bem o apă împreună. Și mă gândeam că e plină lumea de oameni bolnavi. Și depresivi. Sau bolnavi de o tristețe cronică la granița cu depresia. Din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai tineri. Lumea asta nebună, într-o continuă viteză, într-o competiție fără sfârșit despre cine e cel mai deștept, cel mai frumos, cine are cel mai bun job, cel mai bun copil, cel mai bun soț (partener). Și devenim triști. Asta văd eu. Nu trageți în mine. Poate mi se pare mie. E o lume bolnavă. De tristețe, de neajunsuri, de relații eșuate, de nici nu mai știu câte. De ce nu putem fi bolnavi și de fericire? Aș vrea să trăiesc și să văd știrea asta: În România există un loc în care toată lumea e bolnavă de fericire cronică. Se fac înscrieri la cursuri despre cum s-a ajuns aici. Facem o listă, în ordine alfabetică?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
