Bine, admit, poate sunt eu ceva mai rigidă în unele privințe. Cum ar fi faptul că mă deranjează când cineva ridică tonul la mine, când cineva jignește o persoană în vârstă sau când lovește fără niciun motiv un câine (sau orice alt fel de animăluț) pe stradă. Prefer să-mi pun gunoiul în geantă decât să-l arunc pe jos și am prostul obicei să merg cu chiștocul de țigară stins și mirositor în mână (dacă mă apucă fumatul pe stradă) până la primul coș de gunoi – iată deci că nu sunt nici vreo mimoză de provincie.
Poate că toate acestea par de fapt niște fițe, mofturi, spune-le cum vrei. Până la urmă fiecare face după cum îl taie capul, toți avem păcatele noastre și eu încerc să nu judec pe nimeni, după cum nici mie nu-mi place să fiu judecată. Totuși, nu pot, mi-e imposibil să înțeleg de ce ar putea cineva să-și dorească să vorbească la telefon la teatru, în toiul unei piese, în mijlocul unei scene, în timpul unui monolog, între replicile actorilor. Ce poate fi atât de urgent/important încât tu să apeși pe butonul verde, după ce ai căutat telefonul în geantă/buzunar/sân și țâr-țâr-ul telefonului tău i-a făcut pe toți spectatorii și poate și pe actori să te urmărească atent punându-și cu toții aceeași întrebare: de ceee?!
De câte ori se întâmplă asta îmi amintesc că atunci când eram copil și frate-meu mă ducea la Teatrul de Nord din Satu Mare, abia apăruseră primele telefoane mobile în România. Da, apariția primelor telefoane mobile din România și teatrul au o legătură în amintirile mele, culmea! Nu avea oricine jucărie din aceea, ci doar copiii de bani gata ai proaspeților și prosperilor oameni de afaceri din oraș. Sau șmenarii. În toiul unei piese, unui spectacol de orice fel începeau să sune imenșii strămoși ai telefoanelor mobile de azi – erau mari și aveau antene de două ori mai lungi decât aparatul în sine. Ușor caraghioase îți atrăgeau atenție fără să vrei. Stăpânii lor se căutau nedumeriți prin buzunare sau genți și se uitau apoi uimiți spre obiectul cu care nu erau încă pe atât de familiari pe cât vroiau să pară, apoi scoteau antena. Lumea se uita la ei ca la spectacol și uita spectacolul de pe scenă.
Exista un ritual întreg al celui sunat pentru că, după ce apăsa pe tasta necesară, răspundea clar, răspicat și cu voce tare și purta conversația de câteva minute cu interlocutorul pe același ton, cap-coadă. De obicei discuția avea ca temă principală banii. Câți a mai făcut, câți are la el, ce planuri are cu ei. Dacă nu banii, atunci femeile. Tot așa: câte a cunoscut, câte iubite are acum, câte urmează să procure. În mintea mea de copil conexiunea de atunci era simplă: oamenii se măsurau în bani sau relații amoroase, exista un fel de etalon monetar/amoros intercalat în fiecare spectacol. Eram absolut fascinată de curajul celor care răspundeau la telefon, eu stăteam în timpul spectacolelor smirnă și nu mă foiam ore în șir cu prețul de a fugi la sfârșit mâncând pământul spre toaleta veșnic aglomerată. Mi se păreau oameni importanți, ocupați și preocupați, mai importanți decât noi, cei fără telefon. Asta până când într-o zi, la un spectacol, Victor, frate-meu mai mare, care-i cunoștea pe oamenii aceia veșnic ocupați i-a spus unuia dintre ei – închide-ți băi telefonul că știm toți că te sună Feri de la colț. Bărbatul a râs ușor dar nu era râsul lui.
Ceilalți au râs și ei în hohote, iar omul ocupat a ieșit din sală și spectacolul a continuat. După spectacol, la un suc pe terasa teatrului, tot frate-meu a fost cel care mi-a deslușit misterul telefoanelor care țârâiau la teatru. Feri, un băiat al străzii, primea bănuți și fise pentru telefonul public de la colțul străzii de la oamenii ocupați pentru ca la ora stabilită să-i sune pe telefonul mobil și să îi asculte împreună cu spectatorii din sală cum se laudă. Apoi, în funcție de reușita acestora de a impresiona – pentru că scopul principal era impresionarea domnișoarelor rafinate care gustau piesele de teatru – era răsplătit cu bani, vodcă sau țigări. Vic mi-a mai spus și că strategia (culmea!) funcționa. Și așa se întâmpla ca la pauză unii să-și împrumute telefoanele celorlalți și finele domnițe se concentrau mai mult la discuțiile oamenilor ocupați decât la replicile actorilor de pe scenă.
Au trecut ani și iată că la teatru în continuare sună telefoanele. Și mă întreb cine sunt de data aceasta oamenii cei ocupați. Poate că nici n-aș fi comentat asta dacă n-aș fi văzut azi pe Facebook anunțul doamnei Oana Pellea: Îmi cer scuze… față de cei cărora le sună telefoanele în timpul spectacolelor în care joc. Mi-am cerut scuze și astă seară… Pe viitor (ca și astă seară)… voi opri spectacolul… ca să nu vă deranjăm … și îl vom continua cuminți după ce ați încheiat convorbirea.
…………………………………
căci…. dragoste cu de-a sila nu se poate… și nici repect se pare….
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
