Am intrat într-un magazin de antichităţi. Lucruri frumoase, muzică bună… Laşi să treacă timpul, asculţi muzica, te uiţi la obiecte, recunoşti cu nostalgie farfuriile din copilărie şi bibeloul cu balerină. Pe o masă stă un coş plin cu nişte degetare de porţelan, nişte bijuterii colorate, simpatice foc. Nu te poţi abţine să nu le iei în mână şi să nu te gândeşti care o fi fost povestea lor şi a omului care le-a adunat.
Intră o bunică cu nepoţica de mână. Fetiţa merge fascinată la coşul cu degetare, arătând că îşi doreşte unul. Preţul, modic, nu intră în calcul… Vânzătoarea îi întinde fetiţei coşul, iar ea le atinge ca şi când povestea lor cere să meargă mai departe.
Bunica ne scoate pe toţi din basmele cu prinţese şi ne aduce brusc în realitate: „Doamne fereşte, cum să îţi doreşti aşa ceva, ferească Sfântul, ăsta e un degetar, ce Doamne fereşte să faci cu el, nu se poate aşa ceva, Doamne Dumnezeule”. Fără glumă, dar m-am uitat mai atentă să fiu sigură dacă cea mică nu o fi ales vreo cutie cu prezervatice antice sau vreun tablou cu un tip gol şi beat pescuind, altfel nu reuşeam să înţeleg de ce se crucea mamaie în halul ăla.
– Jucării aveţi?, întreabă mamaia ferm.
Păpuşi de porţelan (prea scumpe) şi nişte maşinuţe care se încadrau în buget.
– Uite mamă, asta e o jucărie, asta îţi trebuie. Uite, ai voie să şi alegi.
M-am cam cutremurat în faţa „libertăţii alegerii”. Fetiţa se uită în cutie cu o firească dezamăgire în ochi. Ezită să aleagă.
– Hai, mamaie, alege repede, uite, sunt multe culori, poţi alege orice maşinuţă şi trebuie să îi mulţumeşti domnişoarei că a fost drăguţă şi ţi le-a arătat.
Măi să fie, după ce că nu ai de ales, mai trebuie să şi mulţumeşti pentru ce ţi se oferă. Mă întrebam pentru ce o mulţumi bietul copil, pentru ceva ce nu şi-a dorit, pentru bunătatea unui om care a executat ceva ce îşi dorea mamaia şi nu copilul. De ce nu o fi mulţumit mamaia şi cât sadism să ai să convingi un om că îşi doreşte ceva ce nu îşi doreşte şi să îl pui să şi mulţumească la sfârşit. Şi cum te simţi oare plecând dintr-un magazin, în mână cu un obiect pe care nu îl voiai, dar pentru care trebuie să fii recunoscător că îl ai.
Cum trăieşti şi cum te transformi oare ca om când creşti educat cu „Doamne fereşte”? Pentru că acest „Doamne fereşte” este mai dur decât înjurătura. Poţi refuza ceva copilului tău, e firesc să o faci uneori, dar „Doamne fereşte” înseamnă nu numai că îl refuzi, dar şi că ceea ce îşi doreşte este atât de interzis şi de indezirabil, încât nu putem nici măcar să vorbim despre asta. „Doamne fereşte” este alungarea din minte a unei imagini care ne-ar putea bulversa într-un asemenea mod, încât nici nu vrem să ne gândim la ea. Dacă ne amintim că „Doamne fereşte” era un degetar, nu pot să nu-mi imaginez cum îşi va alege fetiţa hainele, cariera şi iubiţii.
„Doamne fereşte” este o interdicţie pornită de la un părinte prea temător ca să îşi permită să trăiască, o interdicţie care îşi ia ca aliat însăşi divinitatea. „Doamne fereşte” îl aduce în discuţie pe Dumnezeu însuşi care, să mă scuzaţi, dar nu are altă treabă decât să se opună plăcerii de a avea un degetar inutil de porţelan. „Doamne fereşte” este o interdicţie aproape perfectă, fără vreun drept la replică.
Uitându-mă în timp, vedeam tristă o fiinţă căreia sub umbrela binelui părintesc şi divin i se va interzice visarea, încercarea, greşeala, viaţa şi i se va alege „aşa cum trebuie” şcoala, cariera, prietenii, soţul, probabil că şi mobila din dormitor, pentru ca nu cumva „Doamne fereşte” să vrea să aibă vreun pat roşu sau vreo blană de tigru pe jos…
Sper ca toată povestea să rămână doar o poveste şi să nu mai crească încă un destin resemnat şi gri jalonat de „Doamne fereşte”.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
