Doina Ruști – Ferenike, Humanitas, 2025,
cronică semnată de Petre Nechita
Am citit Ferenike și simt nevoia să scriu la rândul meu, să consemnez cumva evenimentul ăsta. Am citit Ferenike! Nu în grabă, deși paginile se cer răsfoite, ci cu pauze mici, guri de aer trase în intensitatea narațiunii. Povestea are tensiune, crește, te acaparează. Cărțile cu adevărat importante au un ciudat sistem de siguranță, o frână de mână care e trasă fără ca eu, cititorul, să conștientizez, rămân se citesc lent, cu pauze scurte, unele făcute între două paragrafe, altele între capitole. Fiecare pagină e ca o plimbare înceată, nicidecum un galop. Și, în multe puncte, chiar ele spun stop. Mai am timp să citesc, ziua nu cere altceva de la mine, dar simt nevoia să închid cartea, să-i analizez coperta, să apăs paginile între ele, s-o întorc de pe o parte pe alta, timp în care sper să mă obișnuiesc într-un fel cu realitatea cărții respective, cu modul în care mă afectează. Căci ăsta-i adevărul: cărțile adevărate te rănesc, se împlântă în diverse părți ale sufletului.
Nu e vorba aici de senzația aia zaharisită: vai, personajele sunt minunate, descrierile – superbe, nu mai vreau să se termine. Citesc încet, lent, cu pauze din teamă și din respect. Teamă că n-o să pot cuprinde tot universul care mi se deschide între pagini. Respect în fața măreției, a literaturii adevărate.
Tot ce-am scris mai sus e legat de Ferenike, se potrivește mănușă experienței pe care am avut-o ca cititor.
Ferenike e saga unei familii într-o istorie care înghite destine. E modul în care poți citi romanul chiar dacă nu ai experiența Fantomei din moară. Poți începe cu Ferenike pentru a trece la celelalte romane ale Doinei Ruști, pofta lecturii nu e pierdută, nici vorbă.
Al doilea mod este deschis cititorilor care au trecut deja prin creația Doinei Ruști. Văd în Ferenike istoria practică, ABC-ul realismului magic din romanele de până aici. Jiul, moara, patul lui Flori din magazie, cuvinte scrise de mână, pe paginile unei cărți. Realizez că fantasticul își are rădăcinile în real, în niște obiecte ori clădiri și chiar în experiențe, senzații, discuții, amintiri. Un rând de dinți, o privire, culoarea unei haine, un șort negru din care ies niște picioare albe.
„Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe ce se întâmplase. Era îmbrăcat cu un șort negru, un maiou marinăresc și niște papuci neobișnuiți, genul șlapi. Familia încremenise, Cornel era jenat rău. Și-a potrivit ochelarii, iar în ochi i se citea o catastrofă pe care încerca s-o ascundă cu orice preț. Imaginea asta, mai ales șortul, din care ieșeau picioarele albe, s-a amplificat, pe parcursul anilor devenind, cu timpul, tot mai proaspătă, culorile mai pregnante, roșul șlapilor, de unde inițial era prăfuit, s-a trezit progresiv, în momentul de față ajungând de intensitatea sângelui proaspăt. Un bărbat de 30 de ani, în șort negru și șlapi roșii, siluetă tremurătoare, pe alee, cu poarta străveche în spate, cu ochelarii pe nas. Culmea este că, deși a fost vorba doar despre câteva clipe dintr-o zi oricum plină, aveam să duc cu mine această imagine zeci de ani, iar acum o las aici, sperând să nu moară.”
Fantasticul se naște din real, din palpabil, din istorie și memorie. Aici stă motivul pentru care romanele Doinei Ruști sunt marcate de credibilitate și autenticitate.
În felul ăsta ajungem și la rolul pe care acest roman îl poate juca în istoria literară. E o mărturie, o primă mărturie din ceea ce musai trebuie să fie o serie, despre traseul unei opere extrem de importante pentru literatura românească. Chiar și-așa, aici e doar un detaliu, nu aceasta e valoarea principală a romanului Ferenike.
Analizând ca cititor, și nu exegetic, am găsit în Ferenike o hartă a memoriei. Tabloul cu o reproducere și un portret pe partea din spate, o bucățică din candelabru, cele două banchete. Obiecte păstrate peste timp, prezente și astăzi în viața scriitoarei. Apoi vin reperele fizice și geografice. Casa mare, cu încăperile bine împărțite, moara, școala din Comoșteni, Jiul, Dunărea, drumul spre Daneți. Și între toate se țese istoria unui copil care cunoaște lumea cu bucuriile și nenorocirile ei crunte.
„Era întuneric, mi-a trebuit ceva timp să ajung în balcon. Ușa era închisă, curtea pustie. Dinspre Jiu plutea o umbră, o pasăre uriașă. Am alergat într-un suflet până în camera lui Tavică. El dormea dus. Eram speriată, cum n-am mai fost niciodată după aceea. A fost pentru mine suprema frică. Groaza. Nu puteam să mă mișc ori să țip. În geam tremura frunza unui smochin, iar prin perete auzeam aripa.”
Acțiunea e plasată în anii 60, culminând cu durerosul an 1968, „…pe care mi-l amintesc integral.”, cum scrie la pagina 174. Totuși, în narațiune există și salturi în timp, referiri la alte perioade. Toate întăresc povestea, vin ca o dovadă a acurateței relatării principale, sunt momente ulterioare care doar au sfredelit în memorie anii 60. Episodul din orașul pieilor albe, petrecut în anii 70, e ca o lamă de cuțit în mijlocul romanului, o relatare puternică, dureroasă care sedimentează, de fapt, amintiri importante din deceniul anterior.
Ajung în felul acesta la o problemă importantă. Avem în față o simplă carte de memorii? Amintiri cărăm în spate cu toții, oricare dintre noi se poate pune pe analizat trecutul. Și de ce scrie pe copertă roman? Ficțiune-realitate-autobiografie-adevăr-literatură… Contează toate astea pentru cititor? Da. Iar Ferenike trece de stadiul unui simplu volum de memorii, are acțiune, personaje, ficțiune:
„Povestea Ilonei s-a conturat de-a lungul unui număr mare de ani. Veneam în vacanțe, mai ales în timpul studenției, și căutam indicii ale acelei veri, când Cornel vorbea voluptos, iar eu, încă fără multe cuvinte pe buze, holbată, eram gata să sorb orice amănunt. Privind în urmă, mă văd încă foarte gravă, cu ochii pe ei toți. Semănam cu puștiul din Looper, vă amintiți, copilul viitor-terorist. Când am văzut filmul, am tresărit, nu pentru că semăna cu mine, ci pentru că odată cu el a apărut și vara: Ilona, nisipul alburiu, rememorările mele numeroase, lărgite prin întrebări.”
Doina Ruști nu vorbește de la o tribună, nu ține un discurs, nu arată cu degetul spre niște pânze de păianjen ca să desprindă de acolo niște povețe oarecare. Din nou, încerc să demonstrez asta fără să folosesc o metodă de critică sau teorie literară. Aceste amintiri nu sunt doar ale scriitorului. Ele reușesc să depășească o graniță, ceea ce se întâmplă foarte rar, la foarte puține cărți.
Aș fi vrut să întreb cum e posibil să-ți amintești un an întreg în detaliu, în totalitate. Așa scrie în Ferenike și cred în adevărul absolut al acelei afirmații, chit că m-ar contrazice până și autorul. Cât de mult trebuie să suferi, cât de tare trebuie să iubești ca să-ți amintești un an întreg? Aici e cheia romanului, forța lui, modul în care depășește statutul de simplă colecție de amintiri.
Ca să fiu și mai clar: prin cărțile adevărate devin eu însumi un personaj. Un tip misterios, cu o pălărie care-mi umbrește chipul și mă plimb așa prin lume, zbor printre oamenii care observă pălăria, fără să-mi vadă trăsăturile chipului. Trec, zbor printre ei și rumeg ultimele pagini citite, un episod care s-a înfipt precum un cui, o imagine ori doar un cuvânt banal care schimbă radical percepția asupra unui sentiment, trăiri sau dureri. Simt nevoia să fac asta în mișcare, mergând sau zburând, cu fața acoperită de umbra pălăriei, vizibil și ascuns în același timp. Căci cartea pe care o citesc se proiectează dinspre exterior, către mine, și eu devin Cititorul, spuma importanței se adună în fibra persoanei mele, capăt rolul de Demiurg.
Desigur, aici e un joc secund, nu unul mai pur, mai important ca opera în sine. Nu mă trag de șireturi cu Dostoievski, Kafka sau Hemingway. Și nici cu Doina Ruști. Dar e un joc secund, mai pur în ideea unei lecturi profunde, nu facile, cu tentacule care se întind din pagină, se contopesc cu istoria ta, cu statutul tău de cititor. În cazul de față: Tavică, Mițulica, Gică, Cornel, Muc devin și ai mei, cunoscuți într-un mod intim grație detaliilor profunde din care le e adunată povestea.
Moment în care e normal să te întrebi: cum de sunt atât de proaspete amintirile din Ferenike? Sunt reale ori au trecut prin tocul alb, meșteșugit, al scriitorului?
Răspunsul meu de cititor: da, sunt autentice și când spun asta cred inclusiv în realitatea unor detalii și senzații înregistrate la 4, 5, 6 ani și care sunt redate cu exactitate peste decenii. Cred că obiectele și punctele fizice de care am vorbit mai devreme devin o hartă vie a memoriei pentru Doina Ruști, o proiecție multidimensională care-i permite să scrie cu acuratețe. O hartă imprimată cu multă suferință.
Aș face acum referire la o carte care poate fi așezată pe același raft cu Ferenike. Mă refer la Anii, de Annie Ernaux. În cazul autoarea distinse cu Nobelul pentru literatură, romanul autobiografic reprezintă istoria exterioară proiectată în viața unei familii, pe când Ferenike e viața familiei proiectată, dinspre interior, către istoria care taie în carne vie.
Realitatea istorică e un cadru extrem de important în Ferenike, dar nu în sensul unei lecții de manual. Războiul din Vietnam, vizita președintelui american Richard Nixon, vietnamezii veniți la Comoșteni, moartea lui Dej, Ceaușescu cel din popor și Ceaușescu cel de speriat, deciziile politice luate la București toate își fac simțit efectul în microcosmosul din Comoșteni, „propriul Macondo al Doinei Ruști”, așa cum îl numește Lidia Bodea, și în felul acesta istoria e cadru, decor modelator, dar nu personaj principal.
„Arătaseră mai multe imaginile ca de obicei, iar mie îmi intrase un cui în memorie, un nume ucigaș și nemuritor: Saigon. Era ceva puternic în numele ăsta, iar vietnamezii veniți în vizită la ceapeul care purta numele unei prietenii fără moarte, se legau de el, îi vedeam înșirați pe o sfoară, terminată cu un balon uriaș, o burtă de gravidă, pe care mâna istoriei scrisese ferm un singur cuvânt. […] Iar între înșirații ăștia, pe aceeași sfoară de nailon, se afla și Cornel.”
Hohotele de râs ale familiei, din momentul în care este rostit numele CAP-ului din Gângiova, cuprind toată istoria rezistenței la comunism, a bancurilor șoptite, a șopârlelor din teatru, film și din scenetele de la televizor. Și Cornel râde în acel moment iar numele trecut la intrarea în clădirea albă a CAP-ului chiar e o glumă bună.
„Apoi Cornel a spus unde lucra și după o secundă de liniște, toată curtea a izbucnit în râs. Era un hohot la început, un râs gâlgâit, uniform. Dar în scurt timp s-a transformat într-o hăhăială bolnavă, împănată cu țipete și cu horcăieli, în special femeile păreau să-și dea duhul de cât râdeau, dar și bărbații chicoteau la concurență cu ele. Până și Ogrăzenii râdeau cu lacrimi, ceea ce îi făcea să pară umani. Mă speriasem și, cum stăteam aplecată pe pervazul unei ferestre, mă simțeam mică pentru că nu știam ce stârnise furtuna. Apoi am văzut că și Cornel râdea și m-am liniștit. Nu puteai să stai la fereastră și-atât. Era o noapte de hohote care te contaminau fără voie. Chiar și Muc râdea fără glas, iar Mițulica, așezată pe scară, râdea și ea, repetând periodic numele CAP-ului unde Cornel era angajat. Și văzând-o devastată de râs, am început și eu să chițăi încet, apoi, îndrăznind mai mult, am deschis ușa și-am hăhăit fără rețineri, amestecându-mă cu masa de lume, care părea să fi ocupat curtea, oameni care râdeau fără oprire, sub becurile firave, la nici zece metri de moara neagră, din care pândea fantoma mea viitoare.”
Dar în râsul lui Cornel e anticiparea suferinței după propriile poezii arse, e durerea după cărțile lui Eminescu deja mistuite de flăcări, e suferința generală a familiei, a înaintașilor, a comunității. Pentru că literatura folosește realitatea, adevărul istoric, cadrul politic și social, dar pune povestea pe primul loc.
Revin la Anii lui Annie Ernaux, o carte spusă dintr-o suflare, un roman în care nu stilul este important ci relatarea. Dar Doina Ruști trece de acest prag, relatează, dar își păstrează în Ferenike și stilul de neegalat, e tot povestitoarea care adună istorisirile din epoca fanariotă, durerile din Fantoma din moară, patima lui Flori din Paturi oculte, păstrează tonul de basm realist-fantastic chiar și când își transformă amintirile în literatură. Cum să descriu stilul Doinei Ruști? E capacitatea de a scutura cuvintele de sensurile banale, obișnuite. Căutați parfumul râurilor din Ferenike, viul din Zavaidoc, fericirea de a fi doar o cârpă în rana unui străin din Manuscrisul fanariot ori izul de magiun care plutește în Homeric, anunțând o viață luată. De fapt, deschideți la orice pagină și-o să vedeți că nu adjectivele sunt apanajul acestui stil, ci vocabularul ca întreg, cuvintele care au verbul potrivit (adică mișcarea, viul lor propriu), ca niște mâțe ude care se scutură de apă și imediat strălucesc și torc în suflul poveștii.
Finalul e unul deschis. Ultimele zeci de pagini pot fi citite ca un roman polițist, am găsit și asta în Ferenike. Iar ultimul punct din carte (eu aș fi pus semnul exclamării, aș fi țipat finalul acesta, dar bine că Doina Ruști nu apelează la clișee și trucuri banale) deschide orizontul celorlalte romane. Ferenike lasă spațiu în raft, sunt locuri care se cer umplute de alte romane, nu de o simplă continuare, ci de o așezare a istoriei personale și generale în pagini, în poveste.
După ce am citit Ferenike, simt că pot să afirm: memoria e teritoriul literaturii adevărate. Orice scrii, fie că e vorba de sf sau de realism psihologic, trebuie în primul rând să te întorci spre tine. Totuși, e obligatoriu să te întrebi: ai ce povesti? Chiar ai ce spune după ce scuturi buruienile și praful în care s-au transformat întâmplările banale, cotidiene, nervii, stresul și grimasele oarecare? Căci tot povestea e cea mai importantă, Doina Ruști demonstrează asta în fiecare roman, în fiecare povestire, articol de opinie din revista Ficțiunea sau în orice interviu pe care-l oferă. Ascultați ce spune, citiți ce scrie și n-o să găsiți cărămizile autosuficienței și mândriei care conspiră pentru ridicarea propriei statui. Mitul literar, legenda se construiesc fără intervenția scriitorului, independent de orgoliul și speranțele sale. Și putem fi mândri că asistăm la un astfel de moment, la apariția literaturii clasice, motiv pentru care nu mă rușinez să pun romanele Doinei Ruști peste cele ale unor autori de Nobel!
Petre NECHITA
Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Dictare pe Kiseleff de Ziua Limbii Române – eveniment de inspirație franceză
Doina Ruști – cu Zogru la Paris
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
