Fata în roșu
O priveam recitând într-o limbă pe care doar o admiram de copil, fără a o înțelege. Puteam plânge împreună cu pământul fără să regret că nu înțelegeam cuvintele ce se așezau pe inima mea precum zăpada ar face-o dacă nu m-ar topi în căderea ei. Acoperită în roșu purpuriu, fetiță cu voce desprinsă din porii inimii mele cânta dezintegrându-și roșul în recele nopții, iar viorile plângeau, parcă triste. Lumina Lunii devenise curioasă de interesul pe care eu l-am ascuns în pieptul meu, iar băieți cu veste argintii acompaniau trilurile incredibile ale fetei în roșu dezintegrat de neliniște.
M-am ridicat să o cuprind în brațe. Fata în roșu m-a văzut. Avea părul negru ca cea mai odihnitoare noapte, iar împletitura părului ei ce îi acoperea capul arăta mai degrabă ca suprapunerea munților când îi privești spre orizont. Ieri m-a alungat pentru a mă aduce înapoi la fel de repede. Cine și-ar fi dorit să mă alunge pentru totdeauna?
Cântecul ei s-a transformat într-un puiet de magnolia roșu. Când i-am atins neîmbobocirea, m-a străpuns cu parfumul ascuns în neînflorire. Fata în roșu mi-a dezvăluit sursa ascunsă a parfumului ei pe care l-am adulmecat toată seara.
Fata în alb ca norii
Avea glasul mai fin ca firul pânzei unui păianjen, dar la fel de lipicios ca al pânzei în toată complexitatea desenului ei. Spre deosebire de fata în roșu, albul rochiei lăsate puțin pe spate te ducea cu gândul la odihna norilor unde îți regăseai cele mai plăcute vise, și-am vrut să o iau în brațe. De aproape, buzele îi erau mai pline ca zmeura coaptă, pline de finețea unei priviri dintr-o inimă spre a mea. Ochii nu aveau culoare pentru că forma lor era deschisă ca porțile inimii mele când m-ai întâlnit. Așa era și fata în alb ca norii.
Vorbea atât de repede, încât cuvintele i-au devenit pădurea pe care nu o mai numără nimeni, pentru că verdele ei este mai aproape de nori decât păsările libere ale nopții. Doar visele tale sunt mai aproape de nori decât verdele cuvintelor ei. Te-am oprit să o asculți vorbind liniștea pe care nu o mai puteai întrista. Te țineam de umeri ca să te prindă glasul ei. Nu mai puteam lăsa nefericirii loc lângă firele fine de mătase ale ființei tale calde, din care doream să îmi dorul de a te iubi până eu devin pânza ta de păianjen, iar iubirea ta devine lipiciul cu care ne ținem unul de celălalt.
Fata cu pieptul deschis
Eram curios să o ating. Trupul îi era gol, iar hainele ar fi îmblânzit doar frigul pe care ea nu îl simțea, pentru că sălbăticia formelor ei erau misterioasele creaturi ce pluteau noapte de noapte pe deasupra florilor de iasomie, libere ca notele înalte ale păsării Phoenix după renaștere. Cine ar fi vrut să îi acopere marmura transparentă a pieptului ei alb ca laptele ce încă nu a fost gustat, sau să îi fixeze desenul mișcător al abdomenului ei plat ca apa unui lac înainte de apus? Eu doar doream să o ating.
Pășea fără să lase în urmă amintiri. M-a strâns la pieptul ei atât de ferm, că i-am simțit briza gândurilor ei neînțărcate, iar desenul mișcător al abdomenului ei s-a prelins pe brațul meu lăsând o rană deschisă în forma ochilor Phoenixului ce scruta viitorul. Nu s-a desprins de mine, iar eu îi simţeam coapsele aprinse de la viața pe care încă nu o purta în pântec. Mi-a șoptit cuvinte pe care le citeam din ochii ei ce lăcrimau o iubire maternă amestecată cu fecioria ei purificată în inima ei albă. Fata cu pieptul deschis avea două inimi la fel.
A început să îmi cânte versuri ce trezeau sentimente adânci pe care încă nu le avusesem, născute dintr-o inimă ce încă nu mi-o dăduse. Și-a înfipt dinții în necredința mea, apoi a luat o inimă din pieptul ei deschis și m-a iubit fără asemănare.
Guestpost by Cosmisian
Citiţi şi
Dar dacă Dumnezeu e plecat și el? Și tu meriți toate astea?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
