Se spune că femeile trec mai greu peste o despărţire. Că suferim mai mult, că uităm trecutul mai greu.
Îl iubisem cu disperare, cu dependenţă, cu necesitate bolnăvicioasă. Când a plecat, am rămas goală, am rămas fără aer şi fără nicio idee despre încotro şi cum să merg mai departe.
Suferinţa a fost atât de mare, de acaparatoare şi năpăstuitoare, încât nu credeam că voi mai scăpa vreodată de ea. Aveam impresia că sunt într-un întuneric continuu, simţeam că pereţii şi chiar aerul se strâng în jurul meu, încât nu mai puteam să respir.
Începusem să cred că lumina era doar un mit, că mintea mea a plăsmuit-o înainte şi că, de fapt, nu există, nu mai există.
Mă durea orice contact cu realitatea, orice contact cu persoanele de lângă mine. Mă durea să vorbesc, să merg, să gândesc sau să exist.
Mă lăsase singură în gaura asta neagră şi nu-i păsa de tot ce simt. El a trecut peste, iar după un an a intrat într-o nouă relaţie, eu încă sufeream.
L-am cunoscut într-o vară în care soarele strălucea atât de tare, încât făcea totul să pară mai frumos în jurul nostru. Nu l-am plăcut la început, dar fără să-mi dau seama, am început să-l caut cu privirea tot mai des şi să mă simt tristă când nu îl aveam prin preajmă.
Eu am fost cea care a făcut primul pas. Puneam multe pariuri cu el, pariuri pe care întotdeauna le pierdeam, plata fiind mereu aceeaşi:o bere. Până la urmă, m-am hotărât şi i-am scris că vreau să-i plătesc pariurile. A acceptat, a plătit el şi nu ne-am mai despărţit din seara aia.
Ne-am iubit mult şi ne-am făcut mult rău. Nu puteam împreună şi nu puteam despărţiţi. El era dependent de jocurile de noroc, eu eram geloasă, posesivă şi neîncrezătoare. Ne certam, ne uram şi ne iubeam, şi ne împăcăm. Trei ani şi jumătate am repetat acelaşi scenariu.
Până la urmă, el a plecat în altă ţară, am mai rezistat trei luni împreună, în aceeaşi piesă tristă de teatru. La trei zile după ziua mea, ne-am despărţit definitiv. După o lună, la trei zile după Paşti, ne-am văzut pentru ultima oară.
Se spune că femeile trec mai greu peste o despărţire… Dar şi când o fac!
După un an, am început să mă descopăr pe mine. Am început să descopăr cine sunt, ce-mi place, ce nu-mi place şi, mai ales, am început să mă iubesc aşa imperfectă cum eram.
A mai trecut un an de atunci, iar el m-a căutat. N-a găsit în nimeni ce a avut în mine. Mi-a spus că suferă, că regretă durerea mea, că acum îl doare pe el.
Aş fi vrut să-l întreb dacă la el e întuneric acum, aş fi vrut să-l întreb dacă îi este dor de lumină, aş fi vrut să-l întreb dacă evită să respire de teamă că respiraţia îi va aduce şi simţire. Aş fi vrut să-l întreb multe, în schimb, am tăcut şi l-am ascultat.
Mă simţeam puternică, mă simţeam răzbunată. După ce am închis telefonul am plâns, nu mai plânsesem de mult. Am plâns când mi-am adus aminte cât control i-am permis să aibă asupra mea unui om atât de mic. Am plâns de furie.
Uităm câteodată că noi suntem singurii noştri stăpâni, doar noi avem drept de suferinţă şi fericire asupra noastră. Uităm că ne datorăm să avem grijă în mâinile cui lăsăm aceste drepturi.
Nu mai regret nimic, nu regret că l-am cunoscut şi nu regret că am cunoscut întunericul, pentru că acum mă scald într-o lumină mai puternică decât orice am cunoscut înainte.
Femeile suferă mai mult, trec mai greu peste trecut. Dar şi când o fac…
Guest post by Claudia Anton
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
