…când vine vorba de creșterea copilului?
Experiența de părinte blogger cu opinii și păreri despre lucruri a făcut ca de câteva ori să intru în ‘conflict’ cu cititoarele. Senzația pe care am avut-o este că EU ca BĂRBAT nu trebuie să mă BAG în treburile care țin de creșterea copilului, pentru că, BĂRBAT fiind, implicarea mea este una marginală, deci neimportantă, deci cu păreri sau opinii care valorează foarte puțin. Asta nu o înțeleg. Ce ar trebui să facă un tată ca părerea lui, experiența lui, să fie relevantă, demnă de luat în seamă.
Îmi pare că… dacă nu ești femeie/mamă, tu ca tată/bărbat nu ai dreptate sau nu știi care este ‘varianta corectă de creștere a copilului’. Nu vreau să intru într-un nou ‘conflict’, doar că mi-ar plăcea să fie mai multă înțelegere, un soi de ‘nu da cu piatra până nu discuți, până nu afli ce este de aflat’. Cineva îmi spunea că nu ar trebui să îmi pun atâtea probleme pentru că, așa cum eu zic ce am de zis, așa și cele care mă citesc zic ce cred. Foarte adevărat, doar că nu cred că putem progresa dacă purtăm un dialog al surzilor cu muții, din care nu are nimeni de câștigat. E drept că există și excepții, lucru minunat, care îmi dă speranțe că o balanță poate exista…
Am câteodată parte de o situație ciudată – ies cu fiica mea în parcul din spatele blocului și, pentru că sunt văzut des cu ea, nu sunt admonestat pentru cum o cresc (chestiuni legate de îmbrăcăminte, mâncare sau jucării), dar dacă merg în alt parc… bunicile și/sau mamele mă privesc tare dojenitor dacă am alte opțiuni.
Oare pentru că bărbații sunt așa dornici să conducă totul, femeile doresc ca acest ‘domeniu’ să le aparțină? Oare genul ăsta de comportament este pur românesc?
Pun atâtea întrebări pentru că nu înțeleg de ce un lucru care ar putea reprezenta o colaborare normală, un schimb de experiență, ajunge să pară o competiție sau o castă indiană, un club exclusivist, unde calitatea de membru o dobândești doar prin naștere sau mai știu eu în ce condiții?
Cunosc tați care sunt mai dedicați copilului lor decât multe femei, cunosc tați care și-au crescut singuri copilul, cunosc tați care nu au au avut parte de ajutorul unei femei în creșterea copilului și îi cunosc și pe copii acestor tați. Și au de ce să fie mândri! Pe ei cum îi tratăm? Unde îi plasăm? Au voie să își dea cu părerea, sunt doar excepții de la o regulă?
Ce mi-a venit să întreb atâtea? Pentru că am fost ‘certat’ când am spus că ‘am o problemă cu mamele care renunţă prea repede la alăptat în favoarea biberonului’.
Pe Daniel îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Țara în care hoții și proștii ne omoară între ei
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
