Știaţi că femeile sunt sadice? Eu, nu. Știu însă că latura mea Candide este în decalaj major cu epoca în care trăiesc. Descopăr şi mă minunez, cu o doză de ingenuitate complet indecentă pentru vârsta pe care o am. Dar, în fine, nu despre vârsta mea e vorba, ci despre a lui. De acolo a pornit totul.
Se întâmpla cu o zi înainte ca el să împlinească 40 de ani. Ne ştim de pe vremea când ne aruncam praf în ochi, la propriu. E strălucit, bun ca pâinea caldă şi, dacă ar fi să uit că îmi este doar prieten, aş spune că este foarte atrăgător. Și totuşi, e singur. Am încercat de mai multe ori să îl însor. De fapt, toată familia a încercat. Între noi fie vorba, ultima lui relaţie de aceea a eşuat. Disperaţi să îşi vadă copilul la casa lui, părinţii au cerut mâna fetei, la doar câteva săptămâni de când începuseră să iasă oficial împreună. Viitoarea mireasă s-a pierdut… de emoţie şi dusă a fost. Trebuie să recunoaştem că situaţia era suspectă: cum se face că un bărbat cu astfel de calităţi este încă singur? Din păcate, explicaţia este extrem de simplă: a existat o ea pe care nu a putut-o uita niciodată. Déjà vu.
Iar când am aflat că tocmai ea l-a invitat la cină în seara aceea, un clopoţel de alarmă mi-a sunat în cap. (Șarpele cu clopoţei?) Nu am nimic cu fata. A avut motivele ei să plece, cu ani în urmă. Doar că, de curând, era din nou liberă, iar el reîncepuse să spere. Nu îmi place să am dreptate în astfel de cazuri, dar ideea unui remake nu mă încânta deloc. În consecinţă, i-am amintit preventiv teoria pragului de sus şi l-am pus să jure că mă va ţine la curent cu fiecare mişcare a proaspetei domnişoare. Cu atâta tehnologie, nu avea nicio scuză şi astfel a început reality show-ul.
Începutul a fost neutru. Și-au povestit anii în care nu se văzuseră, întâi cu pudoare, apoi cu detalii din ce în ce mai personale. Intimitatea creştea odată cu numărul de pahare, detectabil în tonul mesajelor, iar câteva ore mai târziu, ajunseseră deja la tandreţuri. Ea se plângea că nu o iubeşte nimeni (ştiam eu că aşa va fi!), el i-a mărturisit că, pentru el, ea a fost întotdeauna cap de afiş (de câte ori auzisem fraza aceea la el!) şi astfel, miezul nopţii i-a prins sărutându-se printre lacrimi.
Ea i-a urat la mulţi ani şi, considerând nedrept ca un astfel de eveniment să se petreacă în umbră, a anunţat tot restaurantul că trebuie să cânte cu ea. Ba, mai mult, a anunţat tot restaurantul că face cinste la toată lumea! Generozitate naturală sau euforie etilică? A avut noroc cu barmanul care i-a sugerat să nu lase oamenii să comande ce vor. Riscau să rămână amândoi gaj, la bar. Dar anunţul a avut efect. Tot restaurantul s-a ridicat în picioare, a cântat şi o mulţime de necunoscuţi au început să se perinde la masa lor. El este rezervat de felul lui şi aceste demonstraţii de prietenie spontană l-au destabilizat. Ea însă, a început să socializeze cu toată lumea, făcând atmosferă. Și ce atmosferă…
Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, după atâtea pahare şi emoţii, el a avut nevoie să se retragă câteva momente. La întoarcere… nu a mai găsit-o la masă. Nu la a lor, în orice caz. Era instalată la cea de alături, cu un băiat în stânga şi unul în dreapta, mâna uitată în a celui dintâi. Văzându-l, ea l-a chemat cu dezinvoltură şi, fără a-şi schimba poziţia mâinii, a făcut prezentările:
– Codrin şi Rareş. Apoi, întorcându-se spre respectivii Codrin şi Rareş, a zis: Adi, fostul meu iubit.
Dacă aş fi fost eu acolo… Din păcate, eram însă redusă la rolul de spectator neputincios în faţa lamentaţiilor lui retorice, prin telefon. Și spectacolul a continuat. Ca să nu îşi piardă complet credibilitatea, Adi şi-a tras scaunul la masa lor, luând-o protector de după umeri. Reacţia ei a fost de o eleganţă… epatantă, cu atât mai mult cu cât a fost remarcată de toată lumea:
– Nu îţi mai marca teritoriul! Nu suntem împreună. Ai răbdare, te rog, 5 minute şi ne întoarcem la masa noastră. Toate acestea spuse cu aceeaşi mână pierdută în mâinile lui Codrin.
Adi începuse să spumege, dar, în afară de mesajele disperate pe care mi le trimitea mie, nu putea face mare lucru. Oricât nu îi plăcea lui, ea spunea adevărul. Fusese nebun să creadă că între ei mai e ceva, dar ţinea prea mult la ea pentru a o lăsa singură, acolo. Eu nu eram, evident, de acord. Dar parcă aveam drept de vot? Nebănuite sunt căile Domnului…
Cei doi o prinseseră cu o discuţie ce îi măgulea ego-ul supradimensionat. Un doctor şi un avocat, arătoşi amândoi (atât îi acord, poza… e nepermis de reuşită), treceau prin sita jungiană şi freudiană comportamentul ei expansiv, traducându-l printr-o evidentă nevoie de atenţie şi afecţiune. Ea era cucerită, iar Adi, depăşit de situaţie, părea un căţel legat de gard, afară, aşteptându-şi stăpâna să termine cumpărăturile. Iar stăpâna nu se mai dădea dusă, cu mâna în continuare cuibărită în mâinile celui ce răspundea la numele de Codrin. Adi era pe punctul de a ceda nervos, în ciuda îndemnurilor mele de a renunţa la Iuda. Dar cine caută găseşte. Mai ales când (o) caută cu lumânarea!
Restaurantul şi-a anunţat închiderea porţilor, iar Adi a întrezărit lumina de la capătul tunelului. Sau cel puţin aşa credea el. În realitate, nu era decât lumina neoanelor de pe stradă, ce îi arăta adevărul în faţă. Rareş şi-a luat rămas bun, dar când a venit rândul celuilalt, în continuare nedezlipit de mâna ei, tunelul s-a prelungit: Codrin îi ţinea neobositei domnişoare isonul, având poftă de dans. Şi astfel, sosiţi doi, plecau în club, trei. Ea, la mijloc, de mână… cu amândoi! Ménage à trois.
Că ea mi se pare, într-adevăr, un subiect interesant pentru Freud e un lucru. Dar că şi bărbaţii sunt atât de puerili, încât să se bată astfel pe o fată, pe asta chiar nu o pot înţelege! Degeaba i-am zis, pe trei sferturi adormită, să o lase şi să plece, nu aveam cu cine discuta. A ţinut-o pe-a lui.
Ei bine, dacă vrei cu-adevărat, poţi! În club, ceea ce era previzibil s-a întâmplat. Melodii lente, trupurile apropiindu-se, Codrin a început să câştige şi mai mult teren. Nu fără o oarecare fineţe, recunosc, întrucât i-a cerut de mai multe ori scuze lui Adi pentru că îi monopoliza partenera. Dar el tot nu îndrăznea să îi spună, ca de la bărbat la bărbat, să plece. E prost de bun ce e! Îmi venea să îl scutur ori de câte ori îmi mai trimitea un mesaj disperat:
„Ce să fac??” „Să o laşi!!” „Acum o sărută!” „Pleacă!!” „Nu pot!” „Ce te ţine??” „Ea!” „Mă disperi!”
În timp ce el se auto-flagela cu comportamentul capului de afiş, eu aţipeam şi visam că îi dau cap în cap pe toţi trei. Nu se poate aşa ceva! Mai vibra o dată telefonul, mai deschideam un ochi, mă mai enervam o dată. Și tot aşa, până m-a anunţat, în sfârşit, că se închide clubul şi pleacă acasă. Am aşteptat cu sufletul la gură deznodământul, dar nu l-am aflat decât a doua zi. Apoteotic.
Ieşirea din club s-a făcut în exact aceeaşi formaţie ca la sosire: ea la mijloc, de mână… cu amândoi! Adi, negru de supărare, porumbeii, zâmbind fericiţi şi complice. S-au oprit lângă un taxi. Adi s-a urcat în maşină, încercând să o tragă uşor după el, Codrin i-a reţinut ferm cealaltă mână. Ea i-a şoptit lui Adi că urcă într-o clipă şi s-a scurs în braţele lui Codrin. Dacă în club se sărutaseră cât de cât decent, despărţirea părea să fie sfârşitul lumii pentru amândoi, iar publicul a asistat la o scenă ca-n filme.
Nedumerit, şoferul, care îi văzuse sosind toţi trei… de mână, şi-a întrebat pasagerul ce se întâmplă. Într-o răbufnire de revoltă, Adi a început să-şi plângă amarul acestui necunoscut pe care nu avea să îl mai vadă vreodată. Și, pe măsură ce el povestea, iar porumbeii zburau la înălţimi nebănuite, sub ochii lor, şoferul a început să se înroşească, să bombăne, să se foiască, până când, scandalizat până la Dumnezeu, i-a strigat în faţă:
– Domn’e, femeile sunt sadice sau bărbaţii, masochişti?
Și a demarat în trombă, cu portiera încă deschisă, părăsind locul faptei şi capul de afiş…
Citiţi şi
Poveste de dragoste cu final… Cu final.
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
