“M-aș întreba dacă sunt la început sau la sfârșit. Întrebările s-au oprit pe pragul cunoașterii. De obicei, la mine, întrebările nășteau noi întrebări indiferent de răspunsuri. Acum, nu le simt chemarea, nu simt că ar trebui, însă, să caut și sensul, nu trebuie să înțeleg. E timpul să aștept răspunsurile să vină fără să fie trezite de întrebări.”
Rochia turcoaz tresare și privește nedumerită către prezența masculină ce perorează lângă ea. Nu știe dacă îi vorbește ei sau poate unei alte nevăzute prezențe disipate în aerul fierbinte. Poate doar trebuie să dea drumul gândurilor lui să facă liniște într-un alt plan, undeva unde ea nu vede și nici nu există.
Un fluture mare se așază pe marginea aleii și privirile ei se agață de filigranul fin al aripilor lui. Este într-o pădure adâncă, de fapt într-o poiană verde aflată în inima unei păduri adânci. E întinsă în iarbă și privește cerul printre petalele unei margarete. E liniște și se aud doar vesele ciripituri să-i amintească că este încă vie. Foșnesc a taină frunzele ce sărută albastrul și nu lasă soarele să-i pârjolească privirile deschise larg către infinit. Întinde mâna dreaptă cu o nerostită dorință în vârtejul trăirilor. Dacă o altă mână ar prinde-o pe a ei, ar urma apoi un drum al lor. Gândul îi spulberă brusc iluzia și se întoarce în orașul încins unde, la marginea unei alei, un fluture a spulberat singurătatea în doi oprită fără veste pe o bancă, între griul betonului și zăpușeala asfaltului. Îl privește curioasă pe bărbatul ce se odihnește la doar câțiva centimetri. Îi urmărește profilul și linia frunții coborâtă acum spre ecranul telefonului. Ochii lui au o culoare nedefinită între verde și albastru, depinde de dispoziție și de vreme uneori.
Își amintește cum tresărea ceva în interiorul ei când el o privea adânc și se pierdea fără speranță între tot spectrul acela de mare neostenită ce comunica direct cu mintea ce o fascina. De serile când făceau plimbări lungi și se țineau de mână. Îi povestea despre el, despre lumea în care copilărise, despre cărțile ce-i fuseseră mereu tovarăși credincioși la porțile anilor. Atunci ea respira prin vorbele lui și el se regăsea în mângâierile și universul ei.
Oare chiar or fi fost toate astea sau erau doar plăsmuirile imaginației, la fel cu poiana din pădurea ce respiră doar în mintea ei ce refuză să se abandoneze unei vieți fără iubire?
Căuta urma imaterială a fluturelui ce-i oferise portalul spre o altfel de lume, cu altfel de trăiri și simțiri. Se agăța de el așa cum țin copiii strâns în pumn aerul în care cred ca a sălășluit cândva o zână.
Îi era dor de răcoarea aceea palpabilă, de verdele ce părea substanța în care și-ar fi putut scufunda trupul obosit și apa clară a albastrului din văzduh poate i-ar mai fi răcorit tâmplele încinse.
Privirea i s-a lovit iar de prezența de lângă ea, aproape uitase că e acolo. Expresia lui întrebătoare îi spunea că probabil aștepta un raspuns, o reacție de la ea. Ochii lui erau goi, fără povești, fruntea încruntată și, din buzele pe care iubea să le sărute cândva, rămăsese o linie doar, un accent al nemulțumirii lui în tot ceea ce o privea pe ea. Fixase o imagine lângă trupul lui încordat.
“Nu știu ce m-ai întrebat. Nici nu mai știu dacă m-ai întrebat ceva, de fapt. Și nici nu mai simt că aș vrea să știu ce mi-ai spus. Mi-a fost atât de frig lângă tine în ziua asta strălucitoare de vară încât am preferat să mă adăpostesc în adâncuri. Știi când m-ai întrebat agasat ce tot vreau de la tine? Ce aștept? Mă voiam pe mine înapoi, atât. Mi-am închipuit momentul acela când vei veni să vorbești fără interminabilele tale oglinzi, direct cu sufletul meu, o formă de fericire din viața adultă. Trebuia să fie emoție în proiecția aceea a mea despre mine. Dar lipsea cu desăvârșire. M-am speriat că am uitat să mai simt și am crezut că e despre mine. Dar era despre tine. Despre cum prezența ta mi-a secătuit bucuria mea. Femeile mature nu cântă și nu dansează în ploaie. Nu râd în hohote și nu aleargă fluturi. Nu vorbesc necunoscuților și nu șușotesc la masă într-un restaurant. Nu citesc cărți adolescentine și nu se pun la mintea adolescenților să pălăvrăgească. Ele sunt adulte și adulții impun prin prezență, așa cum morții vii care le țin uneori de mână impun prin absența vieții în trăirea lor. Dacă le-aș pune pe toate în câteva cuvinte, femeile mature și-au pierdut dreptul să trăiască sau să vorbească.”
Acum părea că o aude. Știa că va urma o tiradă furioasă, dar era prea obosită să facă încă o concesie. S-a ridicat și a plecat pur și simplu. Nici măcar nu i-a fost greu și nu a simțit să se uite în urmă. Fluturele acela îi luase toată greutatea de pe suflet. Și, în aerul fierbinte al zilei de vară, pașii ei dansau pe asfaltul încins și apăreau flori acolo unde ea lăsase o piruetă în aerul înalt. Flori de nu-mă-uita, albastre precum ochii ce-i lăsa pentru totdeauna în urmă.
Guest post by Anca Pană
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
