Noi, femeile, suntem prin natura noastră niște luptătoare.
Intrăm în bătălii pentru orice, pentru fericirea noastră, pentru fericirea altora.
Cele mai aprige războaie însă, în care intrăm conștient, sunt cele pentru bărbați.
Păi, ce Dumnezeu, altele sunt mai puternice, au mai multe arme?
Ne batem cu fostele, cu ispitele, cu trecutul, cu prezentul, dar mai ales ne batem pentru viitor, pentru viitorul nostru cu el, cu bărbatul ăsta pentru care am devenit brusc ”nemiloase” față de orice pericol.
Și dă-i, și luptă… și dă-i, și luptă…
Schimbi parfumul, pentru că ”iuby” are alte preferințe.
Dintr-o dată faci mâncarea mai sărată sau nesărată, ca să încerci, cumva, să îi nimerești gusturile.
Uiți pantofii cu toc, cu lunile, pe raftul din spate, încălțând ceva comod, cu talpă joasă, să nu îl depășești la înălțime și renunți la nuanța de roșu pe buze, ca să nu îl întreci nici la atitudine.
Adică te transformi în fata umilă și ascultătoare, stai acolo unde ”îți e locul”, vorbești doar când ești întrebată și mereu ai grijă ce scoți din guriță, ca nu cumva să spui ceva nepotrivit în fața aroganților cu care are el ”prietenii”.
La discuții cu prietenele tale (de care nici nu mai ai timp – ”de la un timp”) te plângi mereu de el, afirmi sus și tare că tu ai principii bine stabilite și știi cum trebuie să fie ”perfect man”, dar seara sfârșești prin a adormi lângă același ”perfect loser” care fură din tine, îți ia tot și admiră cum te dai la o parte, pentru a-i face lui loc în lumea ta.
Nu poți sa zâmbești prea mult:
-Avem vreun motiv de bucurie? întreabă.
Nu poți să fii tristă:
-Ce am făcut de nu-ți convine ?
Intri într-o umbră dar… îți place.
Îți place că aruncă niște cuvinte dulci și că, vreodată, numai la un ”eveniment important”, există șansa să îți aducă trei flori la întâmplare, pe care nicidecum nu a stat să le aleagă.
Îți place că în sfârșit nu ești singură și că nu te mai întreabă lumea de statutul tău ”single”.
Îl ții de mână și treci cu el printre mulțime, de parcă acum ai și tu ”animalul de companie” care nu trebuie să lipsească unei femei.
Tu, deși ești tot tu, nu știi că de fapt nu mai ești tu.
Îl faci pe el să fie el.
Îi vorbești întruna despre cât de specială o să fie nunta voastră, pe malul mării, departe de toți, în timp ce el schițează un zâmbet forțat pe care tu îl înțelegi abia mai târziu.
– Ne grăbim undeva? Crezi că ne leagă un act? spune el extrem de hotărât.
– Ai dreptate, dragostea noastră nu are nevoie de confirmări pe hârtie.
Îți bagi capul în pernă și plângi jumătate de noapte, pentru că tu ți-ai fi dorit să auzi altceva, și mai ales pentru faptul că nu ești nimic mai mult decât proasta care își schimbă dorințele în funcție de ideile lui ”iuby”.
Urmărești copii pe stradă și îți umblă prin minte chipul unui băiețel care ar avea ochii albaștri, ca el, și care ar fi sensibil ca tine.
Dar nu poți vorbi despre copii, nu acum, când el încă nu e pregătit și mai are chef de aruncat priviri după toate picioarele lungi și mințile scurte.
Ești prea iubitoare? Ai grijă, îl sufoci.
Ești mai rece?
-Ce-i cu indiferența asta, femeie?
Ești nearanjată? Te-ai transforat ușor în casnică și miroși a mâncare (deși el nu a venit niciodată la tine cu un ”La vie est belle”).
Ești frumoasă astăzi? Ori observă și nu îi convine, ori nu schițează nimic și nu scoate două cuvinte pentru a-ți face un compliment drăguț.
…
Deci cum era cu lupta?
Ce îți doreai la început?
Nici tu nu mai știi, nu?
Nu mai știi ce ai vrut, nu mai știi cine ești.
După o perioadă din asta zbuciumată poate ai norocul să te oprești și să îți dai seama că ”nimic” din ce ai vrut – nu mai vrei, ”nimic” din ce ai nu îți mai folosește, ”nimic” din bărbatul ăsta nu e al tău.
Și că tu ai nevoie de tine, cea de dinainte.
Cea la care pantofii înalți nu au stat niciodată pe raftul din spate.
Cea care avea curaj să își pună orice nuanță pe buze.
Cea care putea să se întreacă în atitudine cu oricine.
Cea care spunea tot ce gândește, fără temeri.
Cea care iubea nopțile târzii, așezată pe prisma geamului, privind orașul, cu o foaie în față, cu un creion în mână, cu un pahar de vin în cealaltă.
Și scria, cea care scria atâtea lucruri pe care azi nu le găsește nicăieri, din suflet i-au fost alungate.
Cea care nu avea griji.
Cea care nu avea nimic.
Nu era implicată în războaie, pentru nimeni.
Cea care lupta numai pentru ea, nu pentru aparențe și fericirea altora.
La naiba cu ei.
Cu cei care vor doar să fure din tine.
Alege unul care vrea să îți dea, să te învețe, să lupte el.
Alege unul care stii că poate câștiga orice război.
…
Femeile luptă, o vreme…
Apoi… ori pleacă.
Ori pierd.
Tu ai curajul să pleci?
Sau ești atât de slabă încât vrei să rămâi și să pierzi?
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
