Treci pe lângă ea pe stradă şi nu ai avea cum să ghiceşti ce putere misterioasă poate ascunde trupul zbârcit de vremuri al unei femei trecută de prima tinereţe. Poţi presupune că este mamă, chiar bunică sau străbunică, îţi poţi închipui că în tinereţe a fost răpitor de frumoasă, căci pasul ei este încă vioi şi îşi ţine trunchiul drept, în ciuda încercărilor pe care anii le-au făcut pentru a o înghenuchia. Poţi presupune că l-a iubit la prima vedere pe bătrânelul pe care îl ţine acum de mână, că poate încă îl mai iubeşte, că a muncit enorm ca să-şi contruiască un cămin, că are bucata ei de pâmânt şi plantează legume şi fructe…şi flori. Poţi presupune că este o bună bucătăreasă şi poate chiar o gospodină pricepută, că a făcut eforturi ca să-şi dea copiii la şcoală, că s-a certat cu părinţii atunci când i-au ales soţ, că le vizitează şi azi mormintele, doar în zilele stabilite. Poţi presupune că a trăit o viaţă împlinită, că le cântă la culcare strănepoţilor, că a dobândit înţelepciunea odată cu ridurile din jurul zâmbetului. Dar vei presupune vreodată că este o zeiţă?
Da, o zeiţă! Fără niciun fel de metaforă. O zeiţă respectată şi adorată de comunitatea din care face parte. Şanse sunt să fie chiar aşa!
În Okinawa, femeia este deopotrivă pântecul în care se încheagă o nouă viaţă, pilonul de spirijin al unui cămin şi conducător spiritual, atât în cadrul propriei familii, cât şi al comunităţii întregi. Ba chiar, unele femei transcend sfera profană şi sunt considerate nu doar preotese supreme, ci zeiţe în viaţă, fiind venerate şi respectate ca atare. Okinawa este singurul loc cunoscut în lume unde femeile sunt conducătorii religiei oficiale. Se cunosc alte câteva cazuri de religii oficiate de femei, în care acestea au rolul central, dar, în afara religiei din arhipeleagul Ryukyu, toate aceste religii sunt religii de rezistenţă, născute ca răspuns la o ordine socială dominată de bărbaţi. Aici însă, rolul predominant al femeii în viaţa religioasă, statutul său spiritual superior este acceptat de toţi locuitorii, iar majoritatea ritualurilor, păstrate cu grijă şi astăzi, au în centru femei care se roagă pentru bunăstarea comunităţii, pentru prosperitatea căminului, pentru o relaţie armonioasă cu zeii de la care întreaga viaţă provine. Religia din Ryukyu, deşi are în centru femeile, nu este o religie dezvoltată împotriva bărbaţilor, ci funcţionează în favoarea lor, ceea ce o face diferită de toate celelalte credinţele cunoscute astăzi.
Femeile din Okinawa sunt preotese şi zeiţe, sunt sfătuitori înzestraţi, sunt îngeri păzitori ai familiilor lor. Cu toate acestea, nu se poate spune că statutul lor important în ierarhia religioasă, le-a ferit de suferinţele cele mai profane, de zbaterile cele mai umane, de sărăcia cea mai cruntă (Okinawa este cea mai săracă provincie japoneză, iar femeii i-a revenit veşnic sarcina de a asigura recolta alimentelor care vor ajunge pe masa familiei, în timp ce bărbaţii erau plecaţi la pescuit, pentru a asigura restul de mâncare).
Voi încerca să vă schiţez două portrete ale femeilor din arhipelagul Ryukyu: unul al femeii care comunică deschis cu Paradisul, cu zeii, având acces direct la vocea lor, şi celălalt al femeii – martir, care, împinsă de la spate de circumstanţe istorice, a supravieţuit Iadului pe Pâmânt. Concluzii nu există. Aş vrea doar să vedeţi amândouă ipostazele ca parte a vieţii femeii din Ryukyu.
Kaminchu – femeile care discută cu zeii
Kudakajima, insula sfântă unde a coborât Amamikiyo, zeul care a pus temeliile insulelor Ryukyu, este supranumită şi “insula zeilor”. Nu doar pentru că se presupune că, într-o perioadă stabilită din an, zeii din Nirai Kanai (Paradisul de peste ape din mitologia locală) poposesc aici, asigurând astfel recoltă prosperă şi oferind binecuvântarea lor localnicilor, ci şi pentru că aici toate femeile devin zeiţe protectoare după ce împlinesc 31 de ani. Ceremonia dedicată consacrării lor este denumită Izaiho şi are loc odată la 12 ani, deşi ultimele ediţii nu s-au ţinut din cauza absenţei unor noi femei care să fie celebrate în timpul ritualului.
Kaminchu este denumirea sub care sunt cunoscute aceste femei cu capacităţi şamanice, specializate în ritualurile magico-religioase ale zonei şi care le revine rolul de a servi drept preotese ale comunităţilor din care fac parte. Ele oferă ofrande zeilor, le aduc rugăciuni, oficiază ritualuri, mediază între existenţa materială şi fiinţele imateriale ale zeilor şi, în unele cazuri, au capacitatea de a intra în transă şi a lua legătura cu spiritele morţilor sau a vindeca anumite boli. Există mai multe clase de kaminchu şi fiecare are un rol bine-definit în comunitate:
Noro/ Nuru au principala datorie de a oficia ritualurile publice ale comunităţii, ele au puterea de a atrage asupra comunităţii bună-voinţa zeilor, prin rugăciuni şi ceremonii în spaţii sacre, unde doar ele pot pătrunde. Ele sunt preotesele comunităţii, stabilind zilele propice pentru nunţi sau înmormântări. Pe vremea regatului Ryukyu, ele erau nu doar consultanţii spirituali ai regelui, dar aveau şi o anume putere politică, oferindu-le un statut de preotese-regine. Chiar şi azi, noro sunt figure nelipsite de la anumite festivaluri din Okinawa, apariţia lor în costume albe fiind o imagine clasică a spiritualităţii locale.
Yuta sunt femei care pretind să aibă puterea de a vorbi cu morţii sau cu spiritele zeilor, oferind astfel răspunsul la frâmântările interioare ale localnicilor sau ajutând la vindecarea unor boli, prin descoperirea cauzei spirituale care a provocat-o (cauze des întâlnite pot fi răzbunarea unor spirite ale căror morminte au fost abandonate, neliniştea sufletului vreunui strămoş etc.). Rolul lor este de consilieri, iar metodele pe care le aplică includ contactarea unor spirite, analiza viselor, înlăturarea blestemelor etc. Pentru a deveni yuta o persoană trebuie să fie aleasă de zeul care îi va deveni trup-gazdă şi să întreprindă o perioadă de învăţare, pe parcursul căreia va deprinde rugăciuni şi ritualuri cunoscute doar de alte yuta. Yuta nu vine în contact cu zeul decât în urma unei suferinţe, a unei traume, mulţi cercetători considerând că yuta sunt femei care trec prin perioade de debilitate psihologică.
Susan Sered, o cercetătoare recunoscută pentru eforturile sale de a înţelege sistemul religios din Okinawa, observa că mentalitatea oamenilor din Okinawa este că trupul femeii la naştere este complet (el nu cuprinde găuri sau impurităţi, cum este crezut în alte religii) şi doar suferinţa poate crea locul prin care zeul îşi face sălaş în corpul uman. Suferinţa nu este privită ca o pedeapsă a zeului sau ca pe o încercare iniţiatică şi nici vindecarea de ea nu este privită ca o răsplată sau o binecuvântare, ci suferinţa fizică şi psihologică este un pas în stabilirea relaţiei cu spiritual zeului. De aceea, yuta sunt respectate şi considerate alese, iar meseria lor este considerată una esenţială pentru societate şi extreme de dificilă.
O altă credinţă populară esenţială în cadru sistemului religios din Okinawa este onarigami. Onarigami este denumirea dată surorilor în relaţie cu fraţii lor. Se consideră că toate surorile au un rol protector pentru fraţii lor şi, de aceea, acestea au datoria de a face rugăciuni atunci când aceştia sunt plecaţi pe mare sau au nevoie de protecţia divină. De asemenea, amulete constând în mici obiecte oferite de surori fraţilor le oferă acestora siguranţa că nu vor păţi nimic rău. Această relaţie de protector-protejat nu încetează nici după ce sora părăseşte casa părintească, în urma căsătoriei, şi nici când fratele se căsătoreşte la rândul său. Este o legătură indestructibilă, o complicitate de neînvins, sora fiind intermediarul spiritual între zeitate şi fratele său.
Victime şi supravieţuitori – femeia trecută prin război
În 2005, The New York Times publica mărturiile unor supravieţuitori ai bătăliei din Okinawa, ultima bătălie a celui de-al Doilea Război Mondial, singura bătălie terestră de pe teritoriul japonez. O femeie povestea cum ea şi familia sa au încercat să se sinucidă cu o grenadă primită de la armata japoneză, dar aceasta nu a explodat. Un istoric povestea cum sora sa a fost strangulată de propria mamă, pentru a nu fi violată de soldaţii americani care i-au luat prizonieri. Ea încercase să se sugrume cu o frânghie, dar “este greu să te omori singur”. Mama sa trăise până la 80 şi ceva de ani, dar nu menţionase nici măcar o dată episodul omorârii propriei copile. Făcuse ceea ce, spun istoricii, fusese instruită de armata japoneză, care dăduse ordin oamenilor să comită sinucideri în masă, înainte de a fi prinşi şi luaţi prizonieri de armata duşmană.
Imaginea soldatului american lipsit de orice milă, care va viola femei şi copile şi va tortura prizonieri, fusese adânc sădită în mintea oamenilor din Okinawa, însă nu există niciun document scris care să o ateste. Durerea oamenilor din Okinawa, victime ale unor ordine lipsite de consideraţie pentru sămânţa de viaţă din trupul fiecărui locuitor civil, devenit scut-uman pentru soldaţii japonezi, este şi azi omisă din manualele de istorie. În ciuda controversei, în ciuda mărturiilor, nimic nu poate fi dovedit. Grupurile de sinucigaşi, dintre care numeroase femei înspăimântate de ideea că trupurile lor vor fi dezonorate de ocupantul străin, rămân un subiect tabu.
Nici ocupaţia americană nu s-a dovedit mai blândă cu femeia japoneză. Bazele americane staţionate în Okinawa nu sunt doar o amintire a unui trist trecut, dar şi o sursă de neplăceri zilnice. Între 1952 şi 2004, 1076 de civili japonezi au murit în crime sau accidente produse de membri ai armatei americane. În 1995, trei membri ai armatei SUA au răpit şi violat o fetiţă de numai 12, iar în februarie 2008, un incident asemănător a adus femeile din Okinawa la capătul răbdării. “Poate vă închipuiţi că protejaţi Okinawa, dar pentru că sunteţi aici noi nu ne simţim niciodată în siguranţă”, spunea manifestul lor, care a dat naştere unei puternice mişcări împotriva staţionării bazelor americane în Okinawa şi a dus la restricţionarea activităţilor soldaţilor în afara bazelor militare.
Femeile din Okinawa nu sunt străine de suferinţă. Doar pentru că sunt înzestrate cu har şi pentru că religia locală le alocă puteri de care multe dintre femeile moderne sunt străine, nu înseamnă că ele sunt în afara sferei umane. Istoria nu le-a cruţat, ba dimpotrivă, le-a făcut martore la unele dintre atrocităţile cele mai revoltătoare pe care omenirea le-a produs. Să vă mai spun de perioadele în care nu au avut voie să-şi vorbească limba, de interdicţiile asupra yuta? Mai bine vă las să deduceţi dintre rânduri, că e loc de durere până şi în peisajul paradisiac al acestor insule. Mai mult, durerea le-a înnobilat, căci în faţa ei, femeile din Okinawa au răspuns mereu cu fermitate şi demnitate, păstrând tradiţii peste secole, transmiţând generaţiilor viitoare credinţele insulelor, ritualurile religioase şi puterile lor speciale, susţinându-şi familia şi acceptând schimbarea cu seninătate.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
