… dar nici bărbaţii nu-s mai prejos…
Femeile (disperate) fac prea des aceeaşi greşeală. Cum cunosc câte-un tip drăguţ, care, la prima vedere pare exact omul potrivit, cum se visează-n rochie de mireasă, valsând la nunta lor mirifică, sau în casa de vacanţă, cu pruncii (zămisliţi din dragoste musai) veşnic alături, ca o familie mare şi fericită ce sunt. Mă rog, mai corect ar fi să zic ce urmează a fi, de fapt, dar aţi înţeles voi ideea…
Nu neg, am făcut şi eu de câteva, multe ori aceeaşi greşeală. Am visat în gol până am văzut numai alb în faţa ochilor, şi-am proiectat case (de vacanţă, de cărămidă, de dragoste, de lemn, de fericire) pe care nici cei mai cunoscuţi arhitecţi nu ar fi reuşit să le clădească vreodată. Am născut, în imaginaţia mea, copii care semănau întotdeauna mai mult cu posibilii taţi, niciodată cu mine. Şi, la prima zguduire către realitate, la prima nepotrivire romantică am suflat peste tot şi toate şi-am dărâmat, într-un singur moment de luciditate, întregul meu vis de lut, vis etern de mare iubire.
Cunoscând ce-mi pot cotloanele imaginaţiei, mi-am înţeles întotdeauna prietenele care-mi povesteau, entuziasmate (înainte) de primele lor întâlniri, cam cum cred ele c-ar arăta viitoarea lor viaţă alături de partenerii anonimi. De cele mai multe ori, mă molipseau şi pe mine (pentru că, de ce n-am recunoaşte-o, pentru asta sunt prietenii!), însă, pe cât de tare mă bucuram, pe atât de tare mă temeam de dezamăgirea lor de pe chip, care se instala, firesc, întotdeauna atunci când gongul final anunţa clasica nepotrivire de caracter.
După ce eu însămi am alunecat pe căile triste ale lui „n-a fost să fie”, mi-am însuşit, în numele apărării contra excesului de vise, replici motivaţionale cu caracter de încurajare, înainte şi după. Şi, după ce am repetat în oglindă, cu partitura-n mână, până m-am plictisit de propria-mi figură, după ce le-am notat pe bileţele colorate şi mărunte pe care le-am îndesat în toate buzunarele inimii, am reuşit să mă conving că e cazul să capitulez, că acesta e un fenomen pe care nu-l poţi preveni, e un sindrom împotriva căruia nu te poţi vaccina, e un reflex pe care eu, ca femeie, nu mi-l pot controla. (Sunt slabă, şi ochii mi-s slabi, vorba Anei Blandiana…)
Şi, acestea fiind zise, mi-am spus cu toată încrederea că, uite, de-asta există femeile. Şi că, tot de-asta, femeile-s diferite de bărbaţi. Până când s-a ivit şi excepţia care să-ntărească regula.
Un prieten de-al meu, romantic de breaslă, incurabil de la naştere-ncoace, îmi povestea în repetate rânduri că nu-şi găseşte o jumătate pe măsura iubirii pe care-ar fi el dispus s-o ofere. Seri la rând mi s-a confesat, spunându-mi că e trist, că se simte singur şi că s-a săturat să aştepte o minune care, oricum, n-o să vină părea curând. Mânată de intenţii bune şi curajoase, din miezul nu prea fierbinte al singurătăţii mele, eu l-am încurajat să mai aştepte. I-am spus să nu cedeze şi să creadă, că dragostea va veni negreşit. Fără constrângeri, fără programări, fără alte cuvinte…
După o vreme de chin, de pesimism şi de neîmplinire, mi-a scris, cu o faţă nouă, cu o inimă nouă, cu un entuziasm cu totul şi cu totul nou, că a întâlnit-o pe EA. Că dragostea l-a găsit, că speranţa s-a cuibărit din nou în inima lui, şi câte şi mai câte, strălucitoare şi minunate, se-anunţau în viaţa lui de-acum încolo…
Minunea asta n-a ţinut mult. Două luni mi-a relatat seară de seară visul lui de mare împlinire. M-a avertizat să-mi pregătesc rochia pentru nunta lui cu aleasa, mi-a dat câteva repere temporale ale marelui eveniment şi mi-a povestit, cu de-amănuntul, tot ce avea în plan să facă, atunci când dragostea vieţii lui avea să se-ntoarcă acasă. (Am uitat să spun, dar EA era plecată în străinătate, cu o bursă de studiu, urma să revină în ţară peste câteva săptămâni, şi atunci urmau să se vadă şi, mă rog, să-nceapă, pe viu, o frumoasă poveste de dragoste frământată online.) M-a pus la curent cu tot soiul de detalii, de la melodiile pe care aveau să i le cânte lăutarii, la florile pe care urmau să le poarte invitaţii. Am aflat cum trebuia să arate inelul (proiectat de el) şi în ce context urma să fie făcută cererea (într-un parc, noapte, cu muzică şi lumini ca-n filmele americane…) şi alte detalii asemenea, pe care, din neglijenţă, nu mi le mai amintesc acum. Am citit poezii împiedicate de dragoste, scrise de el, desigur!, şi chiar am asistat, de câteva ori, la repetiţiile generale ale rostirii discursurilor de la toate evenimentele majore din viitoarea lui viaţă de cuplu.
După câteva săptămâni, mă plictisisem febril de povestea asta. Mi se acrise de atâta imaginaţie şi încercam să fug de momentele în care ştiam că el urma să-mi mai spună ce-i mai dictase imaginaţia. Pentru că, pe undeva, mă temeam că realitatea n-o să fie exact aşa (ştiam din experienţele mele, şi dintr-ale altora) şi presimţeam, pe undeva, o mare, mare dezamăgire care, deja, nu mai putea fi evitată. Iar tratarea ei se anunţa o mare provocare.
Într-un sfârşit, aleasa a venit acasă. A decolat mirific într-o noapte cu lună, petrecută pas cu pas de gândul îndrăgostitului în aşteptare. După două zile în care eu nu m-am mai arătat seara, la poveşti, am găsit în căsuţa cu email-uri un semn de nu-prea-bine. Prietenul meu îmi spunea că „a fost ok”, că se simt bine împreună şi cam atât, cu un entuziasm stins, care nu mirosea deloc a fericire.
După a doua întâlnire, visul lui se spulberase de tot. Replica salvatoare, pentru mine, a fost „am decis să rămânem amici”, iar eu am răsuflat uşurată că a fost doar atât, fără bocete, fără lacrimi, fără depresii şi fără alţi demoni cu care nu eram prea sigură că aş putea să lupt în spirit de solidaritate.
Povestea asta m-a făcut să mă gândesc de două ori la ce înseamnă un bărbat romantic. Sau, mă rog, un disperat romantic. Pentru că da, şi bărbaţii fac aceeaşi greşeală, cu altă măsură. Şi ei visează mult, deşi nu toţi o spun. Singura diferenţă, probabil, e că femeile chiar cred în ceea ce visează. Şi, de asta, probabil, lor le e dat să sufere mai des şi mai mult.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
