Soțul acestei femei este unul dintre cei peste 1.000 de prizonieri palestinieni din închisorile din Israel aflați, în colectiv, în greva foamei. E foarte complicată situația prizonierilor palestinieni, și nu e locul aici pentru a spune această istorie. Rețineți doar că la primul om care va muri în urma acestei greve va izbucni cea de-a treia Intifadă. Va fi rău.
Dar altceva scriu eu aici: despre femeile din Palestina, așa cum le-am întâlnit la Bethlehem sau Ramallah sau Hebron. Femeia aceasta are trei copii. Are piciorul drept în ghips. Trăiește într-o tabără de refugiați.
Sute de mii de palestinieni și-au pierdut casele și pământurile în războiul de la 1948 cu Israelul și nu le-au mai recuperat niciodată. Și-au făcut un rost în taberele de refugiați în ce a mai rămas din Palestina, în Siria, în Liban.
Ne invită în casă, deși nu ne-a văzut niciodată, ne oferă ceai și cafea și acceptă să ne răspundă la orice întrebare. E prea cochetă ca să accepte și să o fotografiem, așa, cu piciorul în ghips.
Va trebui să fiu crezut pe cuvânt: așa sunt, de regulă, palestinienii. Au inimă și te așază la masa lor. Omenia e spulberată de lăcomie. Iar Palestina încă nu a apucat să fie devorată de lăcomie. Umanitatea, câtă am mai găsit prin lume, am găsit-o la oamenii săraci. Iat-o și aici, într-o tabără de refugiați. La Monte Carlo, vorba ceea, nu-ți dă nimeni o cană cu apă.
Acum, când există o islamofobie tot mai feroce în Europa, ceea ce voi scrie mai departe o să vi se pară curios, dacă nu scandalos.
Am fost învățați să credem că dincolo de Zidul care separă Israelul de Palestina se află barbarii, necivilizații, teroriștii. Mă văd obligat la nuanță. Nu e chiar așa!
Tinere la un antrenament de baseball, martie, 2017 © MOHAMMED SALEM/REUTERS
Ceea ce nu înseamnă că nu există fanatism și sete de răzbunare și nimic bun nu poate să iasă de aici. Ciocnirea civilizațiilor chiar se întâmplă și aici e eșecul nostru, al tuturor oamenilor de pe planeta pământ. Rămânem o specie eminamente criminală, de o violență extremă. Industria de armament prosperă. Și nu a existat nicio epocă istorică în care să nu prospere.
Palestina s-a aflat în secolul trecut sub mandat britanic. A moștenit un bun sistem de educație, iar palestinianul mediu vorbește limba engleză mai bine decât românul. Cât despre engleza pe care am auzit-o de la miniștrii din Palestina… Nici nu încape o comparație cu limbile chinuite de Lia Olguța Vasilescu pe la ONU. Fetele din Palestina merg la școală. Șofează. Urmează cariere politice.
Trebuie să știți că în Palestina nu trăiesc doar musulmani, ci și foarte mulți creștini. Am găsit la femeile din Palestina atât o libertate vestimentară, cât și preocupări pentru stil.
Dacă vă pasionează portul popular, atunci trebuie să mergeți la Bethlehem, la Centrul Maha Saca. E chiar lângă zidul pe care a desenat Banksy porumbei ai păcii luați la țintă. Există în toate culturile o rezistență prin rochia de mireasă.
Mai departe, femeile din Palestina își venerează martirii. Dincolo de Zid ei sunt teroriști. Adevărul? Adevărul e că războaiele nu rezolvă nimic. Totul rămâne pe de o parte, și pe de altă parte.
Și mai departe, fetele de școală generală participă la proteste și aruncă pietre în Zid. Toți copiii din Palestina trăiesc înconjurați de garduri și sârmă ghimpată și ziduri, ca într-un imens lagăr.
Fetele acestea cresc femei, se mărită și au alți copii, îndeobște mulți. Și încearcă să țină, și ele, pe umerii lor cerul. Sunt curajoase sau sunt supuse, dar lumea nu poate merge înainte fără ele.
Nu sunt nici mai bune, nici mai rele, nici mai ticăloase, nici mai virtuoase decât femeile din America Latină sau din Extremul Orient. Și asta e tot ce afli când umbli pretutindeni pământul. Că oamenii au, în definitiv, aceleași speranțe și aceleași regrete.
Și că, mai mult decât oricine, femeile sunt cele care vor pacea. Dacă am vreo speranță că voi apuca ziua în care va fi pace în Orientul Mijlociu, de femeile de o parte și de alta a zidurilor o leg.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Mirabela m-a învățat să trec din hora mare, în hora mică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
