Am trăit multă vreme cu teorema că femeia este victima (metaforică) a bărbatului. Nu am stat niciodată să verific dacă demonstraţia mea e corectă sau nu. Pur şi simplu priveam lucrurile doar din perspectiva ei. Presupun că sbiectivitatea mea s-a construit astfel: prietenele mele erau inteligente, sensibile şi generoase. Logica ar vrea ca aceste trăsături să fie premisa unui comportament corect în orice circumstanţă. În consecinţă, consideram că oricine le făcea să sufere, comitea o crimă de lezmajestate. Superioare numeric în anturajul meu, matematic, ele erau mai des victimele lor. Faptul că şi prietenilor mei li se întâmpla să sufere din cauza fetelor, mi se părea marginal, o excepţie ce confirmă regula. Noua teoremă spune însă, altceva: greşit pe toată linia!
Am descoperit-o alături de una dintre cele mai bune prietene, o fată pe care o admiram pentru mărinimia, corectitudinea şi curajul de care dăduse întotdeauna dovadă. Cădea, se ridica şi mergea mai departe, cu zâmbetul pe buze. Ultima dată însă, căzuse de sus, de pe crestele unei iubiri pasionale, şi ceva se frânsese. Trecuse un an, iar ea îşi continua doliul imaginar. Mi-am spus că o plajă exotică avea să îi facă bine şi am obligat-o să mă urmeze, împotriva voinţei ei. I-am promis câteva zile de calm, fără socializare, necesare amândurora, după lunile de muncă ce ne împovăraseră.
Dar calculele mele nu sunt întotdeauna precise şi astfel, ajunse în prima zi pe plajă, draga mea naufragiată pe insula ei de suferinţă, a fost reperată de un obiect zbur(d)ător neidentificat, travestit în barman. Dificil de imaginat o curte mai asiduă, din care am tras şi eu unele foloase: frappé-ul servit la şezlong, umbreluţa mutată în funcţie de soare, cocktailurile, on the house, şi alte mici atenţii care pe mine mă încântau, dar pe care muza nici nu le remarca. Amurgul se lăsase, iar ea continua să îmi povestească cum ultima dată fusese la mare cu el, cum hotelul îi amintea nu ştiu ce petrecere şamd…, de îmi venea să o scutur. Disperat de plecarea noastră iminentă de pe plajă, barmanul şi-a luat inima-n dinţi şi ne-a cerut numărul de telefon. Muza i-a răspuns la fel de fermecătoare ca şi până atunci: Nu.
Nu am nimic împotriva barmanilor. (Deşi diferenţa de nivel era evidentă.) Dimpotrivă. Dacă pot contribui cu ceva la întoarcerea prietenei mele în rândul oamenilor, sunt bineveniţi, iar eu, gata să îi ajut. Pe post de aspirină şi tot merita încercat. Muza mea s-a codit până a acceptat să îi dea băiatului numărul, ameninţându-mă din priviri că aveam să îmi plătesc trădarea. Dar nu o plăteam deja, ascultându-i plângerile? Să mergem înainte, că înainte era mai bine!
Programul serii fusese stabilit de comun acord: somn. Epuizate după zbor şi soare, aveam o săptămână la dispoziţie pentru a descoperi locurile. Dar parcă a putut dormi cineva? Muza mea era în depresie. Lacrimi de crocodil sărau inutil perna, iar nervii mei încercaţi începuseră să se revolte.
– Nu crezi că un an este suficient? am întrebat-o într-un târziu, dar, în loc de răspuns, am auzit amândouă, telefonul. Barmanul îşi încerca norocul. L-am înşfăcat înaintea ei şi am răspuns:
– Sigur că poţi să treci pe la noi!
Cam aşa a început idila muzei cu barmanul, iar la sfârşitul săptămânii, băiatul era atât de îndrăgostit, că zbur(d)a la un metru deasupra pământului. Obiect Zbur(d)ător Neidentificat, am spus eu! 7 zile şi 7 nopţi în care el a stat la dispoziţia ei, schimbătoare ca cerul de vară. 7 seri pe care le-a petrecut pe balcon, ascultându-i poveştile, fără dreptul de a se apropia. Cu răbdare, barmanul nostru a reuşit însă, în ultima noapte, să se fofileze în patul ei, din care am auzit primirea de bun venit:
– Să ştii că eu nu am nimic de oferit.
A sunat exact ca o uşă de închisoare ce se închide zgomotos. Și băiatul chiar a dormit, iar a doua zi, l-am lăsat înlăcrimat pe plajă, în timp ce noi ne luam zborul spre casă.
La destinaţie, muza era în toane mai bune decât la plecare şi am remarcat, cu nedisimulată satisfacţie, că zâmbeşte întruna la telefon. Iar zâmbetul acela a durat câteva săptămâni. O schimbare de amploare, pe care o credeam datorată înlăcrimatului. Nu eram departe de adevăr. Contribuia şi el. Dar muza m-a anunţat că pe el îl foloseşte pe post de aspirină, în momentele de cădere.
– Nu tu ai venit cu ideea? m-a luat ea în râs.
– La mine a fost o figură de stil. Nu era necesar să o iei ad literam… am mustrat-o eu.
– Îi scriu când am nevoie de susţinere morală. Dacă am vreo întâlnire, căci, poţi fi mulţumită, am început să ies, îi spun să nu mă deranjeze. Sunt o femeie liberă. Doar l-am anunţat de la început că nu am nimic de oferit. Nu are de ce să se plângă, se absolvi ea de orice eventuală responsabilitate.
Comportamentul ei m-a surprins, dar principiul meu (încă) era că fata nu e niciodată de vină. Dacă se întâmplă, ei bine… probabil că băiatul a meritat-o. Chiar dacă, în acest caz, nu vedeam cu ce.
O lună mai târziu, muza m-a anunţat că amorezul îşi luase bilet de avion pentru a veni să o vadă. Nu era încântată, dar, până la urmă, nu era o idee rea. Decât să se complice cu alţii, măcar era sigură că barmanul este îndrăgostit de ea. I se părea mai onorabilă o relaţie trecătoare cu el, decât cu altcineva. Locuia departe, deci nu vedea niciun risc. Avea să îl suporte câteva zile, apoi Adios!
Teoria mea despre fetele, sărmane victime, începea să se clatine periculos. Daţi-mi prietena înapoi! aş fi strigat, dar, gândindu-mă la riscul de a o recupera din nou îndoliată, mi-am cenzurat strigătul.
Ne-am băut cafeaua într-o dimineaţă, la 3 zile după sosirea lui. Abia aşteptam amănunte picante, când am aflat ca junele fusese cazat în sufragerie. Nu avea dreptul să doarmă în camera ei.
– După ce mă satur de el, îl trimit la culcare, îmi spuse ea, blazată.
Mai auzisem cuvintele acelea, dar niciodată ieşite din gura unei femeie. Ideea mi se părea de o cruzime remarcabilă. El străbătuse mări şi ţări să o vadă, iar ea…
– Tu chiar te foloseşti de el, i-am spus, contrariată.
– Oricum nu la el mă gândesc când suntem împreună…, a adăugat, ca şi cum nu m-ar fi auzit.
– Din lac în puţ!
– Dar am fost corectă! s-a răzvrătit ea. Nu i-am promis niciodată nimic! E o eroare de casting!
– Hai să rezumăm situaţia: te măguleşte că el e îndrăgostit de tine. Pe de altă parte, vorbeşti cu el doar când ai nevoie să te asculte cineva. Fugi ca dracul de tămâie de orice angajament şi îl foloseşti ca pe… un obiect, în timp ce tu te gândeşti la celălalt. Îţi dai seama că faci exact ce le reproşam noi lor? Trezeşte-te! Femeie, te porţi ca un bărbat!
Și astfel s-a prăbuşit vechea mea teoremă. Noua este mult mai democratică: crima de lezmajestate se poate întâmpla în ambele tabere. Cu vrere sau fără de vreme, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă…
Quot Erat Demonstrandum.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
