Îngerul meu,
Ești complet nebun – și mă înnebuneşti şi pe mine cu îndoielile tale. În ultima scrisoare vorbeam despre divorțul meu, bineînţeles. Cred că cel mai bun moment ar fi după film. Rudi va încerca să găsească un loc de muncă în Paris. El este destul de dispus să divorțeze – mai mult ideea îl şochează – și trebuie să spun că şi pe mine mă şochează. Pur și simplu ideea, atât. Suntem atât de burghezi, până la urmă… Am decis să nu fim prezenţi și să se facă totul prin avocați, dacă e posibil. Te rog, află care sunt motivele cele mai bune ca să obţii un divorț în Franța.
La ( n.n. – hotelul) Claridge este foarte bine, dacă îmi recuperezi lucrurile de la Ritz pentru că am nevoie de haine călduroase ca să merg să o văd pe mama cât se poate de repede. Sper să fii înţelegător – după aceea voi fi numai a ta. Voi rămâne cu tine până la sfârșitul vieții mele – căsătoriţi sau nu, cum vei dori. Dar dacă vrei un copil, este mai bine să ne căsătorim.
Sper că ai primit lucrurile pe care ţi le-am trimis la O’Hara. Pentru că nu prea sunt avioane acum, n-avem dreptul de a trimite lucruri, haine – de exemplu, din Franța. Incredibil, dar adevărat. Se poate însă prin Olanda. Iau haine pentru un batalion si cizme pentru iarnă. André, în loc să-mi dea mie machiajul pentru tine, l-a trimis direct. Asta s-a întâmplat înainte să ştiu că se pot trimite numai alimente în Franța. Așa că i-am spus să-mi aducă o altă trusă de machiaj, pe care să o pot lua cu mine. Jack Pierce, de la Universal, mi-a dat tot machiajul pe care am putea avea nevoie si am luat şi demachiant. Voi avea, de asemenea, ulei de măsline, pixuri, săpun și lame de ras. Mi-am petrecut ziua făcând bagaje şi dacă va fi să plătesc şi o amendă, cu atât mai rău. Am nevoie de multe pentru film. Mă mai iubești, îngerul meu? Ce se întâmplă cu apartamentul tău? Dacă nu îl vei putea obţine, poate că nu e cazul să-mi aduc toată lenjeria. Îmi fac griji pentru viză – au scris “fără un permis de muncă” pe formular. Dacă totul merge bine, pe 10 septembrie voi pleca cu avionul. Voi telegrafia înainte.
Te îmbrățișez ca întotdeauna, îngerul meu – te iubesc.
August 1945. Mai era o lună până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Marlene Dietrich, “Îngerul Albastru”, scrie aceste rânduri unicei sale iubiri – Jean Gabin. Femeia visată de toţi bărbaţii e o simplă burgheză îndrăgostită care speră să devină soţia bărbatului iubit. Nici măcar nu pare să aibă îndoieli. E gata la orice compromis, acceptă orice variantă.
Erau amândoi căsătoriţi, chiar dacă numai formal. Marlene avea şi o fiică, singurul ei copil.
Jean Gabin era pentru ea Bărbatul. Mai tânăr cu patru ani, îi fusese pe rând ucenic, elev în ale limbii engleze, prieten căruia i se destăinuia, discipol în cinematografie, amant gelos care o lovea fără să ezite, iar a doua zi o acoperea cu flori. Pentru că el îşi dorise o casă cu grădină, Marlene închiriase în apropiere de Hollywood o vilă care să-i aducă Franţa mai aproape. Pentru că el se obişnuia greu cu bucătăria americană, îi gătea zilnic mâncărurile franţuzeşti preferate.
Idila lor începuse în 1941. La data acestei scrisori, se aflau în plin vârtej al nebuniei. În septembrie, când vine în Franţa din Statele Unite, îl găseşte pe Gabin iritat, plin de frustrări şi fără niciun ban. Pregătesc amândoi singurul film în care au jucat împreună şi pe care l-au crezut un succes – “Martin Roumagnac”. A fost un răsunător eşec.
După terminarea filmărilor s-au despărţit. Jean Gabin a părăsit-o printr-o scrisoare de câteva rânduri: “Ai fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, ai fost un înger şi îţi mulţumesc, însă, din păcate, lucrurile frumoase se termină, şi cred că ar fi mai bine să nu ne mai vedem”.
Nu l-a mai văzut niciodată, dar l-a aşteptat toată viaţa. Apartamentul în care trăia avea ferestrele către hotelul în care fuseseră atât de fericiţi în timpul războiului. Sub ochi păstra mereu o fotografie a lui, un instantaneu de uluitoare naturaleţe. A sperat până la capăt că, totuşi, într-o zi va suna la uşa ei. Nu avea de unde să ştie că Jean Gabin refuza chiar să-i pronunţe numele, nu se uita la niciun film în care juca ea şi timp de 30 ani a respins cu obstinaţie ideea de a o revedea.
În 1976, într-o dimineaţă, îi aude vocea la radio. Câteva clipe îi ascultă intonaţiile glasului, închipuindu-şi că e în aceeaşi cameră cu el. Dar imediat speaker-ul anunţă că Jean Gabin a vorbit pentru ultima oară. Murise cu o seară înainte. În viaţa Marlenei Dietrich se năruia ultimul şi cel mai mare vis.
Nu a mai ieşit niciodată din apartament. Nici măcar pentru Oscar-ul care i-a fost oferit. A preferat să-l refuze, decât să participe la ceremonia de decernare.
Această femeie care nu-i spunea fiicei sale pe nume, preferând apelativul “copilul” şi care nu şi-a manifestat niciodată dragostea maternă, spune spre Jean Gabin în memoriile sale: „Era omul cel mai sensibil pe care l-am cunoscut; ca un bebe, dorind să fie iubit, legănat, alintat – asta este imaginea pe care o păstrez despre el. Era idealul pe care-l caută orice femeie. Era bun şi generos. Gabin era bărbatul, omul unei vieţi. În acelaşi timp era teribil de încăpăţânat, o fiinţă extrem de posesivă şi geloasă.”
Visa să fie măcar înmormântată undeva în apropierea bărbatului pe care l-a iubit atât de mult. Dar el nu-i lasă însă nici această satisfacţie postumă: ceruse să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie aruncată în Ocean ca să se piardă pentru totdeauna.
Pe Cristiana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
