Nu știu câți dintre voi au văzut videoclipul lui Giussy Ferreri, „Non Ti Scordar Mai Di Me”. Evident, așa cum mi se întâmplă adesea, Giussy Ferreri n-a fost descoperirea mea. Nu știu cum se face, dar nu ajung niciodată de unul singur la melodiile care-mi plac sau filmele care mă marchează. Ele îmi sunt mai mereu recomandate. Cel mai adesea, le urmăresc împreună cu diverși alți prieteni, la inițiativa lor. Situația poate fi ușor frustrantă, însă, firește, nu lipsită de avantaje… M-am obișnuit cu ideea că melodiile și videoclipurile care-mi plac găsesc o metodă aproape magică de a se ascunde în locuri unde, singur, nu ajung niciodată, urmând ca, apoi, la fel de magic, să îmi iasă în cale când și cum vor ele. Îmi lipsește simțul orientării pe internet, probabil… Sau, e ceva cu mult mai grav… În fine, altceva e important aici. Atunci când mă obsedează o melodie, am obiceiul de a o asculta literalmente ore în șir, până când ajung să descopăr de unde anume vine obsesia, ce anume din text, din linia melodică, din imagini rezonează cu cine știe ce amintiri uitate, cu cine știe ce frânturi de viață reală pe care, odată, trebuie să le fi trăit și înregistrat pasager în memorie, depozitându-le în locuri îndepărtate, rar vizitate, ale minții mele. Așa am regăsit-o pe N.
Nu cred să ne fi întâlnit de foarte multe ori, însă, atunci când s-a întâmplat prima oară, eram amândoi la o petrecere destul de zgomotoasă. A fost una dintre acele petreceri unde, printr-o aliniere destul de improbabilă de astre, eram cu toții bine-dispuși și joviali, motiv pentru care am rămas în aceeași formulă până spre dimineață. N. era intimidantă fără să fi fost deloc arogantă. Intimida prin lungile ei tăceri; erau, însă, tăceri pline de sens; o simțeai acolo, prezentă, inteligentă, analitică. Atâta doar că descoperise un mod al ei de a comunica. Fiecare cuvânt, fiecare propoziție, fiecare frază erau însoțite de zâmbete, ridicări din sprâncene, mișcări abia sesizabile ale buzelor care dădeau o altă greutate lucrurilor pe care voia să le spună. Și totul era discret; suficient de discret, încât să n-o transforme într-un actor de pantomimă. Era un adevărat spectacol.
Știți bine că, indiferent de inteligență, educație sau vârstă, bărbații își schimbă ușor (?!) atitudinea când în cercul lor pătrunde o femeie atractivă pe care n-o cunosc; ceva se modifică… În funcție de personalitatea fiecăruia, se simt datori să impresioneze, fiecare cum și cu ce poate. Arsenalul diferă, rareori mecanismul și intenția. La numai câteva minute după ce N. se alătura unui astfel de grup, puteai observa cum fiecare vorbitor o privește, încercând să intuiască dacă a spus ceva care ar putea-o interesa; era o cursă nebună, contra-cronometru, unde participanții intrau în panică de fiecare dată când nu puteau descifra cu exactitate sensul privirii ei. Fumătorii fumau mai mult ca de obicei și cei care nu fumau se comportau de parcă și-ar fi dorit cu disperare o țigară, doar pentru ca, în felul acesta, inspirând adânc fumul, să câștige câteva secunde în plus. Secunde pe care le-ar fi putut folosi pentru a încerca să citească ceva pe chipul acela atât de mobil, atât de expresiv.
Îmi doream mai mult decât orice să găsesc subiectul de conversație, atitudinea, gestul care ar fi făcut-o să-și piardă acea imperială siguranță de sine; aș fi vrut s-o văd vulnerabilă, doar pentru că, oricât mi-aș fi folosit imaginația, n-o puteam vedea altfel decât intimidantă. Am încercat cu disperarea cu care dușmanii lui Ahile trebuie să fi încercat să-i descopere călcâiul. Evident că el, călcâiul, există. De la marea și ieftina dramoletă a izgonirii din Paradis, avem cu toții călcâiul nostru… Însă, N. fusese dăruită cu epidermă flexibilă, pielea ei era atât de supusă, de ascultătoare, încât participa integral la ceea ce posesoarea ei avea de transmis. De aici, stânjeneala pe care o simțeai în preajma lui N. Era stăpâna absolută a corpului ei și găsise cumva rețeta de a crea armonia aceea fără fisură între mișcare și cuvânt, o armonie atât de rară, atât de greu de aflat și, mai ales, atât de greu de menținut la aceleași cote, încât nici nu e de mirare că, odată obținută, stârnește atâta fascinație.
Desigur, N. era alunecoasă precum trebuie să fi fost sirenele. Cu ea, niciodată nu ajungeai să vorbești despre ce voiai tu, chiar dacă aveai adesea senzația că stăpânești cursul conversației. Când ajungeai în zone sensibile, în zone care, poate, ar fi netezit drumul către vulnerabilitățile ei, te trezeai, fără ca măcar să-ți dai seama, abătut din drum, luat tandru de mână și purtat pe o cu totul altă potecă. Și mergeai supus, străbăteai poteca aceea bucuros, având, până când deja era prea târziu, certitudinea că e poteca aleasă de tine. Te trezeai că, la sfârșitul unei conversații, știai despre ea tot atât de puține lucruri pe cât știuseși la început. N-ai fi putut-o face să se simtă inconfortabil, indiferent ce i-ai fi spus. Mai degrabă, N. transforma toate tentativele astea într-un fel de bumerang; în încercarea de a-i descoperi vulnerabilitățile, aveai toate șansele să sfârșești prin a vorbi de propriile tale slăbiciuni. Ea rămânea caldă și, totuși, la fel de misterioasă ca un aisberg a cărui întreagă forță vitală zace undeva sub nivelul apei, ascunsă privirii.
Mi-ar plăcea să o reîntâlnesc. Nu acum, desigur. Peste ani, peste mulți ani, când amândoi vom fi prea bătrâni pentru jocul ăsta; suficient de bătrâni, încât să pot face, teatral, gestul de a-i pune în față textul acesta, așteptând în liniște până termină de citit. Poate că, atunci, măgulită de imaginea tinereții ei, vulnerabilizată de nostalgia care topește până și aisbergurile, va putea să-mi explice, să mă ajute să înțeleg…
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Țara în care nu te poți compromite
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
