Femeia Prada

Nu iubeşte moda, nu o consideră o artă, nu-i place lumina reflectoarelor şi a acceptat cu greu să preia conducerea casei italiene înfiinţată de bunicul ei în 1913. Cu toate astea, Miuccia Prada, căci despre ea e vorba, a construit un adevărat imperiu în ultimii douăzeci de ani, devenind una dintre cele mai importante şi controversate personalităţi din lumea modei internaţionale. Hainele pe care le creează, considerate de multe ori banale, urâte chiar, au întotdeauna acel je ne sais quoi care atrage, cucereşte, fidelizează, promiţând o unicitate care înnobilează. Ca şi când Miuccia ar fi reuşit să decodeze un cifru secret din matricea identitară a femeii, astfel încât poate veni în întâmpinarea nevoilor sale, încă dinainte ca ea să conştientizeze că le are. Cum reuşeşte?

Întrebată adesea despre reţeta succesului său, creatoarea italiană ridică uşor din umeri şi mărturiseşte sincer că nu o are. “Visul meu este să fac ceea ce-mi place şi să mă distrez în timp ce lucrez. Ceea ce mă preocupă în permanenţă este să realizez lucruri interesante, inteligente, relevante, şi să mă simt bine în timp ce le creez. Drept urmare, cred că mă gândesc mai mult la ceea ce pot face eu, nu la cât de mult ar putea evolua compania datorită muncii mele. În momentul în care ai încetat să mai fii îndrăgostit de ceea ce faci, să crezi că ceea ce faci e frumos şi îmbogăţeşte, în acel moment eşti în pericol”, punctează creatoarea imperiului Prada.

Şi Miuccia este îndrăgostită. Nu de modă, după cum spuneam în introducere, deşi mărturiseşte că iubeşte hainele, ci este îndrăgostită de permanenta chestionare şi provocare a vieţii, de găsirea şi explorarea insolitului şi de transpunerea sa într-o formă practică. Pentru că unul dintre aspectele definitorii ale designului Casei este tocmai folosirea materialelor în contexte şi combinaţii neobişnuite.

Acum, despre Prada aş putea vorbi istoric şi linear. V-aş putea povesti cum totul a început în 1913 în Milano, cu magazinul de pielărie deschis de doi fraţi, Mario şi Martino Prada, care şi-au început afacerea vânzând accesorii din piele – genţi de călătorie şi rucsacuri de lux, cum afacerea  a fost dusă mai departe de fiica lui Mario, Luisia Prada (mama Miucciei) – deşi cei doi fraţi le-au interzis iniţial femeilor să se implice în afacere –  şi cum a evoluat după 1978, când Miuccia a preluat conducerea. A vorbi cu adevărat despre Prada înseamnă, însă, a vorbi despre Miuccia. Pentru că Miuccia este Prada. Ei i se datorează prestigiul Casei şi importanţa pe care Prada o are astăzi în moda internaţională. Tânăra intelectuală, artistocomunista cum i se spunea, şi-a transfigurat personalitatea rebelă şi vizionară în creaţie. Ce a însemnat asta pentru Prada?

Rebela Miuccia

La 15 ani, Miuccia, care primise o educaţie catolică foarte strictă şi nu avea voie să poarte decât pantofi maro, fără personalitate, visa la pantofi roz şi rochii roşii. “Orice, numai să fie colorat. Lenjerie intimă vie, plină de personalitate”, îşi aminteşte zâmbind pentru The New Yorker. Treptat, adolescenta se transformă într-o tânără rebelă, care începe să poarte Yves Saint Laurent, Pierre Cardin şi piese de îmbrăcăminte britanice ciudate, toate combinate în moduri neobişnuite. “Trebuia să fiu prima întotdeauna. Ăsta era lucrul cel mai important pentru mine”, menţionează râzând. Şi da, Casa pe care o conduce a fost prima.

Prima care a celebrat nu trupul, ci mintea femeii. Prima care a creat haine nu pentru femeia răsfăţată de puful aristocraţiei, ci pentru femeia bine înfiptă în tocurile propriei cariere. Prima (şi singura) care a folosit (în 1984), nailonul simplu, negru, din care sunt fabricate paraşutele, pentru a crea o geantă austeră, devenită curând unul dintre accesoriile iconice ale modei. Prima care a folosit ca surse de inspiraţie uniformele militare, rochiile vintage şi echipamentele tehnologice, industriale. Prima care a explorat estetica urâtului pentru a pune în valoare importanţa materiei cenuşii: la începutul anilor 90, când a lansat colecţia Prada Ugly, marcată de ochelari inestetici, masivi, negri, ce creau un look pe care The New York Times l-a descris ca fiind neofascist-şic, presa a (re)marcat diferenţa dintre tânărul Gucci, care dădea pe gât shoturi de tequilla în culisele cluburilor de noapte, şi adolescentul Prada, citind Proust într-o cafenea. Nici nu e de mirare, dacă avem în vedere formaţia intelectuală a Miucciei, care şi-a obţinut PhD-ul în ştiinţe politice şi căreia i-a fost atribuit, încă de la începutul carierei sale, rolul designerului intelectual, pe scena modei internaţionale.

Lista primilor paşi pe care Prada i-a trasat, pentru a fi ulterior urmaţi şi de alte case, ar putea continua. Căci ceea ce stârneşte uimirea constantă a lumii artistice este capacitatea vizionară a Miucciei, care anticipează trendurile cu o acurateţe incredibilă, deşi nu are niciun fel de pregătire formală în design. “Pur şi simplu îmi urmez intuiţia”, mărturiseşte simplu creatoarea imperiului Prada.

Spiritul rebel, congruent cu vibraţia vremurilor, a determinat-o să devină membră a Partidului Comunist şi militantă pentru drepturile femeilor, făcând-o iniţial refractară ideii de a intra în modă şi de a prelua afacerea familiei “Fiind atât de implicată în mişcarea feministă şi dorindu-mi să realizez atât de multe lucruri în această direcţie, consideram că a crea pantofi, genţi şi rochii este cea mai proastă modalitate de a-mi petrece timpul”, îşi aminteşte ea. “Să fim sinceri: moda nu reprezintă ceva cu adevărat important. E un pic stupidă şi frivolă. În fond, se reduce la nişte fuste şi câteva genţi”, mai adaugă, subliniind faptul că “Eu nu mi-am dorit niciodată să devin designer. În cele din urmă, am descoperit că sunt unul.”

Şi încă unul foarte talentat, premiat internaţional, care a adus Casa pe culmi şi la dimensiuni nesperate iniţial (ajutată şi de soţul său, Patrizio Bertelli, mintea managerială şi administrativă a grupului). A extins aria de creaţie de la accesorii la încălţăminte (1979), îmbrăcăminte pentru femei (1988), pentru tineri (linia Miu Miu, lansată în 1992), pentru bărbaţi (Colecţia Uomo, lansată în 1993), sport (Prada Sport – 1998), ochelari (Prada Linea Rossa – 1997), parfumuri şi telefoane mobile (LG Prada Mobile Phone) şi a deschis magazine pe trei continente: Europa, America de Nord şi Asia (Japonia). În 2005, Time Magazine a inclus-o în lista celor 100 de persoane cele mai influente la nivel mondial şi, în acelaşi an, Vogue America a inclus-o  între cei „şapte magnifici” ai lumii modei.

Deşi a renunţat la rebeliune pe cale politică, Miuccia şi-a păstrat spiritul revoluţionar viu. Susţinătoare pasionată a  artei (în 1995 a înfiinţat  Fondazione Prada, care găzduieşte lucrările artiştilor de avangardă), a învăţat din artă  “că dacă vrei să creezi lucruri cu adevărat noi, trebuie să-ţi provoci, chestionezi şi depăşeşti în permanenţă reperele stilistice”. Aşa a ajuns să fie profetul conceptului de ugly-chic şi a esteticii skimpy, dedicată unei femei aristocrate, care cultivă luxul ca emblemă a unei culturi understated.

Abordarea intelectuală puţin dadaistă, în care limitele între adevărat şi fals şi între frumos şi urât sunt din ce în ce mai şterse, reprezintă amprenta identitară a casei italiene. Aspecte surprinse poate cel mai bine de linia Miu Miu, destinată tinerilor, inspirată chiar din garderoba personală a Miucciei (numele liniei vine de la numele său de alint) şi concepută cu gândul la “toate acele fete rele pe care le-am invidiat atât de tare în timpul anilor de şcoală.”

Artistocomunista

Spiritul anilor 60-70, mişcarea feministă şi ideile comuniste pe care le-a promovat cu ardoare au fost distilate, prin procesul de creaţie, dând naştere esenţei brandului. Omul Nou propus de comunism se definea prin contrast cu trecutul, se aştepta de la el să se elibereze de influențele vechii societăți, să-şi schimbe ocupaţia, vechiul stil de viaţă şi raporturile sociale. Tot astfel, Femeia Prada, zămislită în foalele mişcării feministe şi conturată de Miuccia chiar prin liniile primei sale colecţii, este femeia independentă, conştientă de propria valoare, care munceşte şi este bine ancorată în realitate.

Miuccia nu creează pentru a-i flata trupul, ci mintea. De aceea, talia încetează să mai fie pusă în evidenţă (Prada a introdus în modă talia căzută), iar hainele nu sunt niciodată sexi într-un mod evident. “Odată, am încercat să folosesc dantela – care a reprezentat întotdeauna o adevărată obsesie pentru femei – astfel încât să-şi piardă tot sex appealul . Şi am reuşit”, a mărturisit cu mândrie într-un interviu

Acest univers simbolic al femeii de carieră puternică şi independentă este cel la care creatoarea se întoarce în mod constant, pentru a-l explora şi materializa în forme noi, chiar dacă foloseşte şi multe alte surse de inspiraţie. În 1996, de exemplu, a folosit imprimeuri inspirate din imaginarul femeii anilor 60, topuri desprinse parcă din universul gospodinei mândră de bucătăria sa Formica şi costume din poliester ce semănau cu uniformele stewardeselor, amintind subtil lumii care este, de fapt, esenţa brandului: femeia de carieră.

Stilul Prada, simplu şi provocator, este caracterizat de linii curate, materiale opulente şi culori de bază – devenite între timp semătura Casei. Liniile curajos de simple ale designului au fost considerate în repetate rânduri o sfidare a trendului general, fiind în contrast puternic cu liniile excentrice, viu colorate, şi sexuale ale multor alte branduri. Inclusiv colecţia primăvară-vară din 2000 a fost criticată acid de unii critici, care au văzut în simplitatea ei extremă o palmă obraznică şi usturătoare pe obrazul clasei pentru care a fost creată.

Şi da, poate că au dreptate: Miuccia Prada a fost întotdeauna generoasă cu palmele stilistice aplicate status quo-ului şi aspectelor fermecătoare, însă superficiale, ale modei. Dacă a făcut-o, însă, a fost pentru a atrage atenţia asupra esenţei Femeii, pentru a o pune în valoare şi a subilinia că substanţa sa se află dincolo de aparenţă. Valoarea femeii se află în primul şi în primul rând în ceea ce are în minte şi-n modul în care îşi construieşte viaţa. Detaliile de fashion o completează doar. Creatoarea italiană mărturiseşte  că unul dintre cele mai umilitoare momente pentru ea este atunci când trebuie să aleagă modelele pentru următoarea colecţie: “Mi se pare degradant să alegi o femeie doar după nişte criterii estetice. O femeie este mult mai mult decât atât.”

Iar Femeia Prada este un personaj. Puternic, complex, rafinat, hotărât.  Casa Prada este sinonimă  astăzi cu luxul şi calitatea şi este deseori privită ca un avatar al statusului. Al statusului inteligent asumat şi construit. Indiferent de context, Femeia Prada este o apariţie imposibil de ignorat.

Citiţi şi

Cum să completezi un look minimalist: îmbracă-te frumos fără stres

Moda feminină pentru iarna 2024: piese esențiale și tendințe de sezon

Da, aceasta este Franța!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.