– Tu nu eşti o femeie liberă. Probabil că niciodată nu ai ştiut să fii.
Ioana o privea în ochi. Nici nu îşi dăduseră seama când discuţiile lor alunecaseră în direcţii noi, adânci, dureroase.
– Dar am fost… cred… adică sunt singură.
– Şi? Nu confunda singurătatea, aleasă sau impusă, cu liberatea. Pe tine, de când te ştiu, te-a apăsat ceva. Prezenţa unui bărbat, a unei rude sau o problemă, o încurcătură, o datorie… ceva, mereu a fost ceva care te-a împiedicat să te bucuri de ce ai, de ce trăieşti. Te-a tras înapoi sau te-a aruncat înainte, dar nu ţi-a dat voie să fii în prezent, acum, adică. Sau nu ţi-ai tu dat voie…
– Nici atunci când…? Ana se întrerupse, privind-o iscoditor. Însă Ioana nu cedă sau chiar nu înţelese.
– Atunci când ce?
– … când am iubit… spuse Ana aproape şoptind.
Ioana o privi siderată. Cum să aibă ea răspuns la o întrebare atât de intimă? Se gândi câteva clipe, încercând să găsească cea mai blândă formulare, cele mai mângâietoare cuvinte, nu ar fi vrut s-o rănească…
Ana îşi deschisese sufletul în palma sa şi ea, Ioana, nu ştia ce să facă cu el…
– Draga mea… atunci erai luminoasă, uşoară, veselă… străluceai şi împrumutai oricui din această strălucire a ta. Probabil că, da, ai dreptate, poate că atunci… da… dar tu eşti cea care ştie cel mai bine… adică, ar trebui, adică… ăăă… scuză-mă…
Ioana începuse să se bâlbâie, roşind necăjită. Nu ştia cum să se comporte cu persoane traumatizate. Aşa i se spusese de la spital, că Ana este traumatizată în urma accidentului şi că toată lumea trebuie să se poarte cu mănuşi, să nu-i povestească nimeni nimic din ce ar putea-o tulbura şi să fie lăsată să-şi aducă aminte singură… Un proces care, din câte spuseseră medicii, ar trebui să fie pe terminate. Deşi, acum, după discuţia asta, nu mai era chiar atât de sigură. Ana, cea pe care o ştia ea, încă nu apăruse. Femeia din faţa ei părea în transă, însă într-o transă pe care nu o depistai la prima vedere, ci doar după ce îi stăteai în preajmă şi şi după ce o priveai cu atenţie în timpul unei discuţii. Ioana avea senzaţia absurdă – de care nu ştia cum să scape – că în corpul prietenei sale locuieşte acum altcineva. Un suflet rătăcit căruia viaţa Anei nu-i şedea tocmai bine, dar care se străduia să nu fie descoperit, încercând să pară locatarul de drept, întors, în sfârşit, acasă.
„Am iubit… l-am iubit şi l-am uitat. Poate că nu l-am iubit definitv, total, incandescent. Sau poate că l-am iubit până când fiinţa mea s-a destrămat, transformându-se în el şi atunci, ce atom al meu să-l mai identifice printre ceilalţi? Nu are sens să-l caut în exterior… mă învârt în cerc, tot în mintea asta închisă şi în sufletul ăsta străin încă se ascund dezlegările… pe ce sinapse să mă întorc oare? Dar dacă… of, Doamne, dacă am vrut să uit? Dacă m-a durut atât de tare, încât m-am accidentat între moarte şi uitare? Ar însemna că acum am o a doua şansă pe care nu ar trebui să o irosesc întorcându-mă. Dar fără asta, nu aş mai fi eu. E ca şi când aş trăi viaţa altcuiva. Mă cert singură… minunat!”
– Ana… eşti bine? Te-am supărat cu ceva? Ioana o privi cald.
– Sunt obosită. Ar fi bine să dorm…
– Desigur, plec. Sună-mă când te trezeşti. Ai nevoie de ceva?
– Nu, nu…
Ana uitase să-i mulţumească Ioanei şi o secundă regretă că aproape o dăduse pe uşă afară. Fusese nepoliticoasă, dar asta era cea din urmă grijă a ei acum. Descoperise cu groază că acolo, înăuntru, lucrurile sunt mult mai încâlcite, mai grele… şi poate că ar fi mai bine să nu mai insiste. Avu un deja-vu, recunoscu un fel de automatism – descoperirea unui hău în suflet se cerea a fi ştearsă sau uitată, aşa că senzaţia bruscă de somn nu era decât un puternic reflex de auto-apărare, a cărui funcţionare ireproşabilă îi trăda vechimea.
„Deşi aşa, fac ca pisica, bag gunoiul sub preş… Să nu mai ştiu… să nu mă mai gândesc… să scap. Ce comportament tipic de om laş. Şi slab, şi prost… şi gata cu laudele…”
Însă gândurile, odată stârnite, nu mai puteau fi oprite. Era ca şi când ar fi încercat, înarmată doar cu o lopată, să oprească o avalanşă.
„Ioana avea dreptate! Nu am fost liberă, nu ştiu să fiu liberă… Accidentul m-a eliberat… Dumnezeule, şi întrebarea reveni nechemată, ce fel de accident a fost ăla?”…
(fragment din romanul „Amn3zia”)
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
