Ca mai toată lumea, am avut o copilărie colorată. M-am jucat printre blocuri în construcţie, de unde săream în grămezi mari de nisip, îmi măsuram puterile, centimetri şi kilogramele cu băieţii, boxam un maimuţoi de pluş agăţat de clanţă drept exerciţiu de autoapărare, iar iarna alunecam graţios pe gheaţă în ritm de Ravel pe luciul băltoacelor din faţa blocului, îngheţate de vântul de la malul Dunării. Sunt sigură că nu am vrut să cresc mai repede, iar când la paisprezece ani păream cu cinci mai mare, nu mi s-a părut a fi un atu.
Mi-a plăcut şcoala sau mai precis mi-a plăcut că gândeam repede, scriam caligrafic şi învăţam uşor. O vreme am câştigat detaşat toate competiţiile şi din cauza asta mergeam în tabere gratuite, de merit, aşa încât jumătate din vacanţa de vară trecea frumos. În cealaltă jumătate plăteam temeinic cu zece exerciţii şi o jumătate de pagină de compunere în fiecare zi, tot gratuit, de la tata.
Nu îmi amintesc exact momentul în care hormonii au început să patineze, dar ştiu că pubertatea a trecut peste mine ca un buldozer, cu stări emoţionale extreme, fluctuaţii de greutate, pasiuni (meta)fizice şi suferinţe veşnice. Nimic din ce venea din afară nu era autentic, doar eu ştiam şi eram adevărul; despre viaţă, iubire, durere şi destin. Am trăit anii de liceu într-un microsistem de tip Beverly Hills 90210, în care fiecare fusese sau urma să fie împerecheat cu fiecare într-un produs cartezian karmic, până la atingerea compatibilităţii optime; curios este că unii dintre colegii mei încă se mai joacă de-a ordonata şi abscisa.
Apoi au urmat anii de glorie mută ai facultăţii, ai experienţelor şi experimentelor, ai testării limitelor, potrivirilor şi repotrivirilor, jurămintelor şi dezlegărilor. Cumva prin anul doi am simţit că raţiunea şi-a dres glasul şi orice alegere am făcut după aceea a revenit la criterii şi motivaţii mai solide decât o simplă fâlfâire de gene. Da, am avut şi multe capricii, dar vocea regăsită a minţii m-a avertizat din timp de fiecare dată că sunt mofturi şi astfel nu m-am socotit victimă, ci complice.
Cam la vremea asta m-am hotărât că sunt amaritabilă, adică nu îmi doream să mă mărit, nu eram pe piaţa fetelor bune de măritat şi spre disperarea bunicilor, nu voiam să cad în mrejele celulei de bază a societăţii. Tocmai când începusem să mă plictisesc la adăpostul acestei logici, zbang, l-am întâlnit pe el. El, în al cărui cod genetic am citit viitorul copiilor mei ca-ntr-un glob de sticlă, el cu care am am avut chimia, fizica, matematica şi toate celelalte discipline imediat la picioare, mai precis în rotule, căruia i-am spus da mai repede decât a reuşit el să formuleze întrebarea şi de care mă leagă şi în zilele noastre mult mai mult decât ştiu să enumăr: unsprezece ani buni, doi copii, două continente, două şcoli, multiple demolari şi renovări, multă dragoste, mult sex, multe poveşti, fotografii, nesomn, strâns în braţe, râs cu poftă, plâns pe umăr şi de la capăt. Nu e un sprint, e un maraton, nu e uşor, dar e foarte viu.
Am patruzeci de ani şi de pe lăţimea lor văd lucrurile destul de clar: buldozerul se întoarce de unde a hibernat două decenii şi mai bine; îmi întinde nervii, îmi bagă laparoscopic fluturi în stomac, îmi încurcă rezonul şi, în disperare hormonală, face tot soiul de escapade caraghioase. Şi nu e amuzant.
Credeam că nu mai am nevoie de validare şi totuşi mă flatează suspect de uşor atenţia altora. Nu ştiu dacă sunt pur şi simplu înclinată către flirt ca formă de alint sau chimia îşi râde-n barbă sau se combină toate cele de mai sus într-un grafic progesteron-estrogen de un prozaic jalnic. Mă entuziasmez şi mă răzgândesc mai repede decât îmi schimb şosetele, în timp ce fac fandări morale cu principiile cauzatoare de suspin şi onoare. Absolut întâmplător toate prietenele mele cuatruagenare au simptome similare care le transformă din aproape respectabile [insert grin] în fetişcane cu fosfor în privire. Şi ne invidiem şi deplângem pe rând, în hohote.
Nici nu ştiu ce e mai grav – că e o glumă biologică sau că nu e decât o glumă?
Pe Monica o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
