Şi ea se schimbă odată cu trecerea timpului, nu? Dacă nu ar fi femeia ideală, oare am putea să mai iubim, să ne spunem că ceea ce avem nu este nimic mai mult decât o valenţă a focarului ideal? Orice aş zice, mereu îmi apare în minte, în inimă? Nici eu nu ştiu, dar totuşi pe undeva se piteşte, îmi spune că este aproape în depărtare, că nu are nimic ideal lipit de ea, poate o pată de umanitate, un strop de apă, un ocean de întrebări?
Femeia ideală – mi-am dat seama – este o întrebare, mereu te trimite spre un-altceva, spre un ţinut îndepărtat ascuns în lumina aspră de neputinţă. Punem întrebări atunci când simţim răspunsul, când ne aflăm în proximitatea lui, nu? Aşa e şi aici, căutăm cu disperare să ne desăvârşim impotenţa, spunând că este departe, că e aproape, răsărind de undeva, din ţinuturi falacioase, stropite cu iz de remuşcare şi nesaţ! Căutăm şi ne trezim căutând căutatul şi astfel ajungem să uităm linia, sejurul, punctul de amorţeală, de toropeală, dacă ar fi să ne gândim la Rilke. Totodată, în goana după veşnica idealizare, ne maltratăm factualul.
Dar, până la urmă, Nietzsche se înşela, idealul nu poate fi separat cu lama de realitate. Dacă ne gândim bine, realitatea nu este decât o iluzie fantoşă, pusă parcă să se sape, ascunzându-se ca un ornitorinc în goana după escaladare şi categorisire. În nebunia avidă de cotropire stă pitorescul logicii, orice am face, nu am scăpa de el, de aia nu ne mai săturăm să ne minţim, să ne matematizăm dorinţele, de parcă totul este trecut pe o foaie, o hartă. Şi uite aşa, cădem pradă unui maniheism futil prin care tăiem în doua portrete. Ce alegem? Ce este în proiect? Ori ce se află în faţa noastră?
David Lynch și Isabella Rossellini, Helmut Newton, 1988
Cred şi acum că iubirea înseamnă să mergi pe stradă şi să o vezi pe ea. Şi gata! Nu e nevoie de mai mult, ţine doar de întâmplare şi hazard mincinos. Iar asta poate fi o formă de idealizare, dar care ajunge să se închine la factualul întâmplării, al serendipităţii. Deci, femeia ideală trebuie să fie cu un pas înaintea idealului, adică dincolo de proiect, pe stradă, în firescul ei, în întâmplarea de a da peste ea. În fond, familii întregi trecute pe la notar şi pe la popă se construiesc, exact ca armatele, după idealuri tot de turmă, cum este şi fericirea, dar parcă idealul Femeii Ideale este mai mult decât un calcul anost pe o hârtie, este deranj, posibilitate de a dansa cu destinul.
Pe George îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
