Tu chiar eşti încredinţat că mă cunoşti? Mă cunoşti 100%, aşa-i? Doar sunt femeia ta de aproape patru ani, femeia aia cu unghii lungi, date cu lac de un roşu orgasmic, asortate unor tocuri stiletto pe măsură, femeia aia cu păr blond întins, picioare impecabile, nu cu mult sub un metru, cu ţinute provocatoare şi machiaj à la pin-up. Ca în fotografia pe care o ţii în telefon. Femeia-fetiş. Femeia-trofeu. În rând cu alte accesorii scumpe, care te recomandă într-un anumit fel superficialei societăţi: ceasul, telefonul, agenda, costumul.
Şi dacă ţi-aş spune că eu, cea de-adevăratelea, nu mi-s nicidecum aia? Că nu mă cunoşti decât în măsura în care îţi doreşti să mă cunoşti? Că ăla e doar un rol pe care iubesc să-l interpretez în primul rând pentru tine, fiindcă te iubesc şi te vreau mândru şi fericit, dar şi pentru ceilalţi, fiindcă simt nevoia din când în când să mă hrănesc cu aprecierile, şi invidiile, şi dorinţele, şi patimile lor?
Că îndărătul machiajului de păpuşă rusească rămâne acelaşi ten copleşit de mai toate problemele specifice unui ten; că blondul ăla angelic a ajuns în părul meu (originar, de castaniul cel mai comun cu putinţă) mai întâi din dorinţa de a experimenta cât mai mult, de a experimenta tot, pe urmă devenind o obligaţie din pricina nesuferitelor fire albe care l-au năpădit în ultimii ani; că şuviţele frumos netezite sunt opera unor zeci de minute de migălos şi îndelung lucru cu placa, textura lor naturală clasându-se cu succes în zona şifonat-zbârlit, o cârlionţeală profund dezordonată din cauza excesului de cuticule (cât despre meşă, o cunoşti şi o iubeşti atât de mult, va continua să-mi fie prietenă încă multă vreme, fiindcă părul meu, vezi bine, refuză să crească în ritmul aşteptărilor noastre)?
Că pe mine, cea de-adevăratelea, nu mă vei găsi nicicând altundeva decât în rândurile pe care le scriu, în muzica pe care o simt în toate ungherele cărnii şi ale creierului, decât în cărţile şi filmele în care mă mut cu totul, corp şi suflet? Că eu, cea de-adevăratelea, sunt atunci când stau pur şi simplu în casă; când ţopăi şi zbier din toţi rărunchii şi cu toată sinceritatea în ritmurile radioului până când termin de spălat movila de vase; când zac zile de-a rândul în acelaşi tricou vechi şi lălâu, cu acelaşi coc neglijent în creştetul capului, turtit pe alocuri în urma somnului; când nu-mi pasă decât de ceea ce se petrece în capul şi în inima mea; când sufăr de depresii oribile care mă trag în ele ca nişte mlaştini; când mă zbat să-mi aflu şi să-mi câştig locul? Nimic glamour, aşa-i?
Deci, dacă te împinge vreodată curiozitatea să faci cunoştinţă cu mine, cea de-adevăratelea, citeşte-mă! În timp ce eu îmi flutur pe dinaintea ta genele alungite cu mascara, buzele pecetluite cu ruj, unghiile orgasmice, gambele prelungi înfăşurate în ciorapi-plasă şi cocoţate pe tocuri metalice de 14.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
