Prima dilemă pe care mi-a prezentat-o subiectul desfășurat în articol a fost „cum se traduce happiness meter?”. Fericiro-metru? Metru de fericire? („bună ziua, mi-aș dori niște fericire, așa, vreo zece metri”). Sistem de măsurare a fericirii? Prea lung, anost, pierzi cititorul.
Al doilea moment stânjenitor a fost când m-am gândit cine și cum a reușit să măsoare fericirea.
Pe urmă am răsuflat ușurată, dându-mi seama că era vorba de fericirile declarate în ciripiturile (tweet, eng.) și scrierile oamenilor pe ziduri online. „Hedonometrul” online (de la hedonism+metru, deși rezultatul sună oarecum înspăimântător) a fost prima oară utilizat în 2009 de către o echipă de oameni de știință din Vermont. Dacă vă imaginați un scaun perioada Frankenstein târzie, cu o cască luminată difuz la care sunt atașați electrozi de ultimă generație, veți fi dezamăgiți. E vorba despre un software creat de Peter Dodds and Chris Danforth , doi specialiști în matematici aplicate de la Centrul de Calcule Avansate al Universității Vermont (SUA). Aplicația a monitorizat și cuantificat stările sufletești declarate online, căutând expresiile care începeau cu „mă simt…”. Este unul din numeroasele demersuri de acest fel, care caută să stabilească nivelul de fericire al societății consumeriste și plătitoare de impozite.
Una peste alta, în ultimii 40 de ani, studii similare, naționale sau regionale, au fost desfășurate în toate zonele dezvoltate economic de pe mapamond. Oamenii sunt din ce în ce mai preocupați de coeficientul de fericire. Sau cel puțin economiștii, ar fi concluzia neoficială, de vreme ce multe dintre statistici au fost comandate de corporații, în cadrul unor studii de produs, sau tratate în termeni de indicatori economici.
Concluzia oficială este aceeași, fără excepție: o scădere globală și constantă a „gradului de fericire” în țările dezvoltate. Particularitatea îngrijorătoare pentru mai mult de jumătate din populație: din anii 70 încoace, femeile sunt cele care par din ce în ce mai mai nefericite, deopotrivă la modul absolut cât și în relație cu bărbații. A eșuat „eliberarea femeii” în promisiunile sale? Societatea feminină a devenit, în mare, ceea ce visa acum 40 de ani: femeile sunt secretari de stat, președinți, piloți, generali, capi de familie, șefi de companii multinaționale. Au venituri mai mari, acces nediscriminat la educație, la locuri de muncă, sunt la butoanele panoului de control al natalității. Și totuși, rezultatele tuturor studiilor care măsurau fericirea spun, fără niciun dubiu: creșterea oportunităților în zona educațională, politică și a pieței de muncă corespunde unei descreșteri a „fericirii în viață” a femeilor, comparativ cu bărbații.
Să fie deresponsabilizarea bărbaților un factor în acest fenomen? Eliberați, în zeitgeistul emancipării femeii, de îndatoririle de protector și furnizor de resurse, bărbatul e văzut ca un personaj de care nu mai e neapărată nevoie, care poate fi scuzat și trimis în curte, la joacă. Este eliberarea femeii de fapt eliberarea bărbatului? Nu cred că bărbații consideră o binecuvântare faptul că trebuiau să muncească pe brânci pentru a-și întreține și distra familiile. Mai degrabă pur și simplu așa stăteau lucurile. A pus mișcarea feministă niște ștachete mult prea greu de atins? S-a întâmplat ca în povestea cu „ai grijă ce-ți dorești”? Obiectivele de acum jumătate de secol par a fi atinse. Și totuși presiunea socială nu numai că nu s-a diminuat, ci apasă mai mult ca oricând. Să se fi transformat opresiunea în presiune autogenerată? Mai pe șleau spus, oare femeile nu pot face azi față fericirii pe care și-o imaginau cu două generații în urmă? Femeia a vrut să primească responsabilități în toate domeniile, iar acum presiunea socială o face să și le asume: trebuie să te căsătorești și să ai copii, trebuie să ai o carieră de succes, trebuie să arăți bine, toate deodată. Modelul promovat în revistele de succes este o femeie-orchestră capabilă să legene pruncul cu o mână (atletică dar tandră), să conducă o companie cu cealaltă mână (de fier), timp în care îl cucerește, ravisantă și sexy, pe partenerului ales pe care îl ghidează apoi, plină de înțelepciune, prin labirintul vieții. Cam așa ar trebui să arate o femeie împlinită: mamă, soție, top-model, profesionist de excepție, furnizor de resurse pentru familie, preocupată de un stil de viață sănătos, dar și aventuros. Reiese că femeile sunt pur și simplu imposibil de mulțumit, în timp ce bărbații, cărora li s-a dat liber, se bucură în liniște de bine-venita scutire de responsabilități? Sau e o mișcare perfidă a cabalei masculine, menită să prindă și mai strâns femeia în pânza de păianjen a societății patriarhale versiunea 2.0?
Cu atâtea calități și aptitudini de demonstrat, mai are femeia timp să fie pur și simplu femeie? Poate că reevaluarea de roluri ar trebui să poarte mai degrabă semnul lui Venus decât pe cel al lui Marte. Drepturile câștigate au venit la pachet cu obligații pe care, conștiincioasă, femeia se străduiește să le ducă la capăt. Atribuțiile social acceptabile pun azi mai multă presiune pe femei decât pe bărbați. Cel puțin în imagistica aspirațională promovată în ultimele decenii. În anii 80, jumătate din colegii mei de clasă primară aveau mame „casnice”. Generația „emo”, este, cel puțin conform uneia din teoriile avansate, rodul hipersensibilizat și lipsit de afectivitate al unor familii cu părinți absenți din viața copiilor pentru a fi prezenți în la serviciu, peste program. De la mamele casnice la femeile de carieră, rata divorțurilor a crescut odată cu emanciparea femeii, libere să aleagă. Dar oare există cu adevărat posibilitatea de a alege? Dacă mă nășteam cu 100 de ani în urmă, probabil că eram la fel de prost privită ca și acum, din perspectiva onorării convențiilor. Nu sunt căsătorită, nu am copii, nu fac carieră. Timpul în care ar fi trebuit să fac toate astea l-am folosit trăind și uitându-mă la lume. Câtă vreme nici eu nu mi-am dat încă seama ce vreau, și dacă e important sau nu să vreau ceva, n-am de gând să răspund așteptărilor familiei, prietenilor, societății. Fiindcă nu cred că am avut vreodată de ales atâta timp cât un reper a fost înlocuit cu altul. Femeile nu sunt eliberate de niște șabloane sociale. CEO-istele care zâmbesc triumfător de pe coperțile revistelor cu povești de succes, în bluzițe feminine, de pe tocuri cui și afișând serviete autoritare nu sunt mai fericite. Sunt doar angajate să pozeze.
Citiţi şi
“Dumnezeu există și numele lui e Petrunija”
De vorbă cu Esther Perel: sex, putere, libertate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
