Destinele omenești sunt străzi, bulevarde, cărărui, poteci ce umblă-n lung și-n lat în lumea asta mare. Ce se întâlnesc sau nu, se apropie sau se îndepărtează. Bulevard ce dă în stradă și strada în cărăruie, poteca ce dă de munte ori de mare, munte și mare ce te trimit în alt oraș, altă țară, alt continent.
Eleonora a fost dusă la un azil de bătrâni de fiul ei, fiu ce voia să-și trăiască viața cu soția și cu copiii. În casa Eleonorei. Se întâmplă în viața asta pe câte o stradă de țară, fie ea civilizată, occidentală, ca un fiu să nu-și suporte mama. Așa că Eleonora a înțeles, a oftat, și-a făcut bagajul și s-a dus. Povestitorul trebuie să fie cinstit cu cititorul și să completeze: a fost dusă cu mașina de însuși fiul, unicul ei fiu. Azilul este o clădire mare și frumoasă, de lux. Costă mult întreținerea lunară, are personal specializat și este situat într-un cadru natural de toată frumusețea. Cu toate acestea, după nici două luni de mâncare bună, vorbe calde, aer curat și parc verde și îngrijit, Eleonora, în plină zi de octombrie, pleacă. Fuge. Are optzeci de ani abia împliniți, este întreagă la minte, dar nu și la suflet și, mai ales, foarte important, are pensia ei.
Strada de la azil coboară blând printr-o pădurice de fagi care în octombrie este minunată. Plină de culori și de păsări ce-și anunța plecarea. Ca ea. Doar că ea cunoaște doar prima stație, cea de autobuz. Apoi vrea o casă, măcar o cameră, dar să fie a ei. Să pot pune tablourile pe care le vreau, vorbește în gând, cărțile să le las libere unde vor, să am pisica mea și spațiul meu, liniștea și pacea, viața mea… Nu vreau să fiu închisă în azil! Cuvintele-i cădeau ca frunzele, iar stația de autobuz, iat-o, a ajuns.
– Bună ziua!
A salutat-o pe singura persoană ce stătea pe o bancă, cu capul în mâini. O femeie tânără.
– Bună ziua!
– Știți cumva când vine autobuzul?
– Care autobuz?
– …
Tânăra femeie și-a ridicat privirea din mâini.
– Nu știu, doamnă. Și eu aștept ceva ce nu știu.
Eleonora o privi. Era o femeie cam de treizeci de ani, tristă, foarte tristă. Și speriată. Au trecut minute, minute de octombrie pe o cărăruie din marea stradă ce duce în destinul și sufletul lumii…
– Eu sunt Eleonora, am optzeci de ani și tocmai am scăpat de la azil.
– Iar eu sunt Elena, am treizeci și cinci și vreau să scap de prostituție.
– Avem măcar primele trei litere în comun… încearcă Eleonora un dialog vesel, dar…
– Vin din România și mi-au promis un serviciu de îngrijitoare la o bătrână, dar m-am trezit pe stradă, la produs. M-au bătut, mi-au luat pașaportul și m-au amenințat că-mi omoară copiii dacă nu mă prostituez. De doi ani trăiesc așa, dar nu mai pot.
– Cumplit! Și acum unde mergi?
– Mă întorc în România. Și pe jos, dacă trebuie. Italia nu e o țară bună…
– Nici România, acolo ți s-a promis o altfel de viață.
Minutele trec în această stație de autobuz și în această zi de octombrie. Trec de pe o stradă de destin pe alta.
– Eu zic că visul ți se îndeplinește până la urmă. Sunt o bătrână ce are nevoie de îngrijire și de îngrijitoare. Am o pensie și, dacă nu ești foarte pretențioasă, din ea te pot plăti…
– Eu am nevoie doar de bani să trimit la copii, atât.
– Atunci să ne punem pe căutat o casă! Într-un sat liniștit…
– …de munte. Cu aer curat, cu oameni simpli…
Moment în care apare autobuzul, iar femeia din vest împreună cu cea din est, urcă, fiecare cu sufletul mai fericit și cu uimirea sa asupra destinului vieții. De-acum înainte, autobuzul le va duce pe o stradă comună, poate pe un bulevard ori pe o cărăruie de munte care mai apoi…
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Viața este un cadou pe care îl despachetăm în fiecare zi
Îndrăgostește-te de o femeie care nu are nevoie de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
